Aventuri în Pădurea Baciului

Articolul cu care mă gândeam să încep acest nou sezon de scris vrea să prezinte niște întâmplări, tot reale, de data asta din Pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj-Napoca.

Petrișor avea de mult în plan să vizităm (din nou) Clujul, mai ales pentru pădurea legendară de lângă acest frumos oraș ardelean, iar eu, Mike, îmi voi lua de data aceasta rolul de narator la persoana I pentru a relata cu fidelitate periplul nostru.

Cum nu se poate mai bine, Petrișor își luă rolul de căutător de mituri și de senzații tari, având ca obiectiv deslușirea tainelor ascunse în pădurea Baciului. Nu am putut să refuz invitația de a lua parte din echipa lui de Ghost Busters de fenomene stranii, imaginându-mi-l deja ca pe un Indiana Jones. Și cum mai bine este decât să iei parte la o asemenea misiune demnă de un arheolog/jefuitor de morminte, așa și eu mi-am luat în serios rolul de coechipier sceptic, șoarecele de bibliotecă al echipei, păstrătorul runelor și al cunoștințelor antice.

Poate că tocmai de asta n-am dat peste nici un OZN, nici o fantomă sau cerc făcut cu laserul în lanul de rapiță, eu fiind prea non-believer pentru a ni se arăta spiritele pădurii. Bine, e drept că am văzut vreo două năluci (și nu doar eu, deci nu mi s-a părut) dar la asta voi ajunge pe măsură ce povestesc pe parcurs.

Am uitat introducerea. Pădurea Baciului este o pădure de la marginea Clujului, un oraș cosmopolit dar pitoresc în aceeași măsură, pe care vi-l recomand să-l vizitați, că merită. Pe internet și nu numai puteți găsi date despre tot felul de întâmplări stranii – cum ar fi decorporalizări prinse pe camere de filmat, ca să dau doar un exemplu – fapt ce face din această zonă din inima României un veritabil triunghi al Bermudelor autohtone.

Pornim de dimineață cu harta în mână (povestirea având loc în secolul nostru, GPS-ul și Google-Maps au avut rolul de hartă, rol pe care l-au reprezentat cu prisosință) și ajungem la stația de autobuz. Schimbăm 1-2 autobuze până la stația cea mai apropiată de pădure, și coborâm în stație, care pare un fel de nod sau capăt de linie. Un butic ne întâmpină, alături de clienții și personalul său. Numai bine, și-așa ne era sete. Comandăm o bere pentru fiecare. Nu că ar avea vreun efect, noi fiind deja euforici din natura noastră.

Acolo un domn ne explică, după ce îl întrebăm, că am ajuns în stație departe de pădure și ne arată direcția drumului pe unde ar trebui să mergem. Însă aflăm apoi că sunt mai multe intrări. Noi dorim să ajungem măcar la liziera pădurii, așa că pornim pe jos către o destinație ce pare suficient de apropiată de planurile noastre.

Începem să ne depărtăm de șoseaua principală și ajungem, după 1-2 intersecții, într-o zonă ce pare mai degrabă comunală. Personal și sincer, nu-mi era teamă de stafii cât de câinii care lătrau din curțile oamenilor. Da, sunt caninofob.

După câteva minute, ajungem să trecem și calea ferată, semn că am ajuns cu adevărat la marginea orașului. Acolo, în stația CFR de la barieră, întâlnim o fată tânără blondă care străjuia bariera. După ce îi cerem și ei un mic ghidaj, măcar să știm că suntem pe drumul cel bun, trecem de barieră mai departe, iar eu rămân cu nedumeriri și cu un fetiș nou cu blonde în uniformă de impiegat.

Câinii continuă să latre iar oamenii să fie din ce în ce mai rari pe unde mergeam. Ajungem la un fel de garaj de automobile când un Taxi oprește chiar lângă noi. A picat tocmai bine, și-așa rătăcisem destul. Ne ia. Așa aveam să ajungem exact la locul la care doream.

”Am ajuns, aici e intrarea către Pădurea Baciu”, ne spune taximetristul. ”Plimbați-vă, faceți ce vreți, dar eu după 15 minute plec, așa că să fiți aici.” Zis și făcut.

Nu cred că teama l-a împins pe taximetrist să stea doar 15 minute, dar noi aveam să depășim cu mult acel termen, deși puțin a lipsit să ne întoarcem la timp.

În pădure, nu aveam cum să nu remarcăm copacii crescuți în moduri din cele mai bizare. Fie păreau să crească de sus în jos, fie aveau ramuri dezvoltate din noduri cum nici Dali nu și-ar fi închipuit în tablourile sale, cert e că acei copaci crescuseră într-un mod foarte bizar.

Facem câteva poze, întâlnim niște turiști care tocmai terminau un picnic și în tot acest timp încercăm să ne ferim de câinii ciobănești ce nu mai aveau curți de unde să latre, ei fiind acum liberi. Bine că i-am evitat!

În momentul când eu îi dau zor să ne întoarcem la mașină, căci am văzut ce era de văzut, prin necredința mea față de cele stranii îi transmit lui Petrișor indispoziția de a nu fi găsit ce căuta.

„Ce? Te-așteptai să vezi OZN-uri și extratereștri care să ne aștepte cu covorul roșu, pregătit? Cu pâine și sare?” îi spun lui Petrișor unpic hâtru, în timp ce el devine dezamăgit că a văzut doar atât. sau poate dezamăgirea îi era creată de faptul că mă chemase tocmai pe mine să-l însoțesc, eu care mă feresc de obicei de întâmplările paranormale.

„Mă voi întoarce!” își promite Petrișor, încrezător că această drumeție va fi fost doar prima din altele ce vor urma, mai multe și mai interesante.

Două fete îmbrăcate ca de trail-running merg agale pe o cornișă, într-un mod misterios, undeva puțin mai sus de noi. Nu reușim să ne dăm seama nici de ce acele fete au ales tocmai acest loc pentru o plimbare de Duminică, dar rămânem cu amintirea unei prime vizite în Pădurea Baciului și cu pozele de pe telefon ce ne stau mărturie.

Ieșim din marginea pădurii și ajungem într-un fel de șantier. Nu știm ce fel de navă spațială sau subterană construiau acolo Doreii, dar Petrișor, care era mai abil ca mine în crearea unui contact social, deschide conversația spunând cine suntem și ce căutăm.

„Acolo e solul care are ceva în el, mai special, de-aia cresc copacii așa” ne explică cineva.

Pe drumul de întoarcere găsit o ușă din lemn cu mici motive tradiționale. Dacă n-am reușit să vedem pe Casper, fantoma din desene, măcar reușeam să vizităm Muzeul Satului de acolo. Era un muzeu de arhitectură etnografică. Pe lângă specificul cultural care poate face subiectul unui alt articol, ce e relevant povestirii este mărturia uneia dintre îngrijitoarele muzeului:

„Știu pe cineva din facultate care a mers să facă cercetări în această pădure, alături de tot felul de specialiști cu aparate, și îmi povestea cum 2 dintre ei s-au pierdut de grup, și au fost găsiți telefonând peste 2 zile, spunând că ei rătăcesc de vreo 2 ore (doar!).

A fost o aventură interesantă. O drumeție care pe mine m-a lăsat fără traume și fără întâlniri de gradul 0 pentru care eram pregătit doar cu o metanieră, iar pe Petrișor cu aceeași râvnă către mistere și poate cu lecția învățată de a nu mai merge în astfel de locuri însoțit de necredincioși ca mine 🙂

Cam atât deocamdată. Îți mulțumesc că ai citit până aici. Te salut, pe curând, să aveți grijă de voi și să nu lăsați ambalaje și mizerii prin pădure!

Mike

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s