Toate articolele de până acum

6 povestiri

Ma aflu in fata cartilor de joc. Toate pachetele au ceva mistic ce te cheama sa le incerci. Ceva fascinant mereu ma face sa ezit sa ma gandesc prea mult la pachetele de joc. E un taram unde istoria, regii, cardinalii, amantele, sotiile dau noroc gasindu-si linistea doar in pachetul de joc!
🅰️

Un saman sigur sta si mediteaza, langa focul ce ii spune povesti! Despre lucruri ce s-au intamplat, Patrunde cu gandul asa de adanc incat poate influenta gandul lupilor care ataca un om dintr-o padure.
🛐

Undeva, intr-o vaza stau 3 trandafiri, interesati de muzica italiana ce se aude pe fundalul camerei unui barbat ce o invita pe iubita lui la o cina. Camera este plina cu lumanari rosii si romantice, cu miros de parfum! Ceva are o conotatie ciudata! Tabloul din perete infatiseaza un chip de tanar cu chip angelic. La o privire insistenta insa, acesta capata chipul diavolului!
🌹

E cald si e Venetia. Gondolele se plimba, iar apa reflecta tot ce se intampla. Trec peste tot barcile, plin de doritori ce vor sa ajunga la familia H. Toti au mati in jurul ochilor. Sunt primiti sute de invitati. Se asculta muzica retro de Boney M, Pink Floyd, hituri in franceza si italiana. Toti asteapta miezul noptii sa inceapa Marele Vals, la miezul noptii. Vine momentul asteptat. Cu paharele de sampanie. La auzul muzicii cu efect hallucinogen, oamenii intra intro transa calauziti de o voce ce ii duce in alta lume, folosind oglinzile ce sunt amplasate pe peretii cladirii!
🛶

12 oameni cu puteri miraculoase se roaga in acelasi timp la ora 12. Rugaciunile lor pentru binele oamenilor. Mintea lor patrunde in lumea de dincolo. Se face ca, sunt cu totii intr-o casa. Peretii sunt decorati cu bufnite, capuri de tigri si pasari impaiate. In mijlocul camerei sta un tablou cu portretul unui Indian ce are pe cap o caciula facuta din chipul unui urs. Puterile celor 12 se unesc, luand forma unui curcubeu. Sunete ciudate se aud, iar animalele din pereti capata o vointa sinistra ce ii ataca! Sunt suparate, insa cei 12 inteleg ca rugaciunile lor trebuie sa se indrepte spre linistea animalelor, ce isi doresc linistea si nu in ultimul rand mantuirea!

Cei 12 isi indreapta rugaciunile pentru animale, iar acestea le multumesc si se indreapta cu ajutorul curcubeului catre stele.
🌈

Stau langa rau si ascult apa. Niciodata nu am fost asa linistit. Zgomotul apei imi inunda simturile. Sunt doar eu cu mine, inconjurat de verdeata! Ceva din mine plange, insa alta parte rade. Complexa, fiinta umana! Timpul ma ajuta sa inteleg si sa ma autoanalizez! E seara si apare luna! Totul devine bizar! Se vede padurea, ca un adversar inarmat, ce seara ataca. Vad copacii si nelinistea ma tulbura! Inchid ochii si imi revad viata! O binecuvantare, un sir de evenimente! Am murit! Ii vad pe toti cu care am intrat in contact! Pe cei ce i-am intalnit viata asta, pe toti cei ce m-au ajutat, ii vad de sus, ca o blasfemie la adresa nemuririi. II vad chiar si pe cei cu care m-am intalnit cand eram mic! Pana la urma prezenta mortii nu e chiar un lucru asa rau, insa, viata e doar o lectie! Adevarul e ca eram plictisit de toti si de toate! Eram batran si am avut timp berechet si se facuse toamna in inima mea! Nu mai suportam sa vad cum sunt depasit de tehnologie si ingropat in multimile de oameni prea monotoni sa se bucure de viata! Lumea nu mai e cum o stim noi! Asta e tristul adevar!

✒️Petrișor Buruiană

Piatra Neamț, iunie 2020

Oameni și roboți

Ma mai stii? Sunt telefonul tau? Cel din 2009! M-am cam demodat! Nu mai sunt ce eram, insa stau in dulap, langa celelalte obiecte uitate! Sunt vecin cu expresorul vechi si cu ocmenul! Casetele, discurile si chiar tableta veche, fac parte din trecutul indepartat! Rasnita de cafea, cuptorul cu microunde, sunt obiecte ce mai aduc aminte doar de o farama din trecutul semitehnologic al oamenilor!

Majoritatea oamenilor stau acasa, fiind desfiintate mai toate meseriile! Toti stau in case, iar weekendul bate la usa. E vineri azi! Stam toti in case, conectati la televizoare 19D. Unii sunt in spatiul virtual la Mare, altii la munte, altii in tari exotice! La Micul dejun scoatem din dulapioare prafuri pe care le mixam.

Inaintam cu viteza luminii spre o lume atat de seaca. Am uitat ca a existat Ronaldo si Messi, Nadal, Djokovoc si Federer! Jocurile intre oameni nu mai sunt de actualitate! Am evoluat? Nici nu mai stim! Incursiunea in Istorie ne spune ca de la vanatorul ce a fost, omul nu mai e capabil decat sa stea in cutia de chibrituri numita apartament, sa isi gaseasca televizorul si sa se conecteze.

Ascultam istoria care e de domeniul SF! Nu prea ne vedem cu alti oameni, decat in conferintele video! Vrei iubita? Calculatorul alege! Vrei iubit, calculatorul iarasi alege! Poti sa fii ce vrei tu! In patratica ta, intalnirile iti sunt permise, insa nu mai mult de 8! Nici macar dragoste nu mai ai voie! Poti sa comanzi o holograma cu flori, si una cu bomboane! O cafea, iti este servita de persoana draga, insa tot din dizolvarea unor prafuri in apa!

Evident, nu mai exista decat roboti care ne conduc! Iesim din casa si ne plimbam pe traseul facut de calculator. Un robot iti aduce tot ce ai nevoie de la magazin, iar tu, ai dreptul la putine lucruri, care iti umplu ziua! Nu mai exista planuri conspirative, totul este dictat de roboti care fac legea. Esti controlat oriunde mergi, iar plata o faci cu cipul!

Astazi, in cei 2 milioane de oameni ramasi, domneste un sentiment de neliniste! Fiecare constientizeaza ca lumea nu e asa cum ar fi trebuit sa fie! Mai sunt muntii pe care ii vizitam pe televizor? Mai exista susurul apelor? Mai exista oare jocurile ce le jucam in fata blocului? Iti dai seama cat de limitat esti? Sport pe internet. Dragoste pe internet, intalniri pe internet!

Ti-ai vandut sufletul, omule! Apele iti sunt straine, intalnirile in grupuri mari! „Azi nu stii cine esti.” Nu iti mai iei informatia, tot calculatorul ti-o ofera! Suntem prinsi! Ni s-a ingradit libertatea iar acum e prea tarziu! Asta am ajuns, niste marionete! De fapt, nimeni nu credea ca se va ajunge aici!

Da omule, joci un joc creeat de nu mai stii cine! Oricum sunt morti probabil autorii lui. Nu mai stii nimic din ce este adevarat si ce nu! Totul este lasat la latitudinea calculatorului, iar asta te-a costat libertatea! Nu ai fost in stare sa pastrezi totul, sentinta a fost data! Ramai cu nimic! Nu mai ai dreptul sa vezi apusul decat daca te lasa calculatorul! Ai uitat si sa visezi la intalnirea cu Dumnezeu!

Ai fost privat de orice intalnire cu informatiile reale! Inainte, cand nu voiai, erai facut de restul retrograd si fara Open mind! Acum esti doar un semiom. Insa nu asta e pedeapsa ta in totalitate! Totul este o pedeapsa, iar sutele de ani au trecut fara ca tu sa intelegi nimic.

Asta e povestea ta, una foarte trista, una in care stabilitatea si siguranta zilei de maine nu stii daca concura la fericire! Ai uitat ca cei mai fericiti oameni s-au aflat si sus si jos la un moment, pentru ca au retrait povestind! Pentru asta au fost fericiti cateva clipe! Cine nu a inteles spiritul aventurier si ludic al omului, nu a fost capabil decat sa ingroape libertatea in marile tehnologiei!

Concluzia este ca fiecare secunda este o clipa de reculegere intr-o lume avansata tehnologic! Azi cei 2 miliarde de oameni au uitat fericirea! Stiu sigur ca pe acolo in inima lor, sigur trebuia sa existe acel ceva, care se chema cumva si care dadea un sens vietii!

Nu pierde timpul! Tu alegi daca istoria o scriu oamenii sau robotii!

Petrișor Buruiană

18 mai, 2020

Un joc de lego

Copilul se juca de zor cu piesele de lego.

Întâi făurise un univers miraculos, cu tot felul de creaturi fantastice, necunoscute, globuri mâncătoare cu gură și ochi mari, păsări prădătoare subacvatice, sepii cu tentacule și leviatani.

Apoi, copilul puse cap la cap unele noi forme făcute și crease niște creaturi mai mari, ca niște dinozauri. Îi plăcu ce făcuse dar încă mai avea de perfecționat micul univers creat.

Pe când creaturile se făcuseră mari și piesele de lego începeau să se împuțineze, copilul le fărămițase, aducând totul la stadiul de cuburi, atomii jocului de lego. Apoi copilul crease o grădină zoologică de la 0, cu elefanți, girafe, lei și pisici sălbatice, pantere, lupi și urși polari.

Când se plictisi și de ele, refăcuse jocul și începu unul nou, căci îi plăcea de minune să se joace.

Crease apoi niște armate de soldați. Toți erau la fel, făcuți doar din căteva cuburi fiecare, ca niște furnicuțe, dar împreună formau un tot, conduși de comandanți și străjuind castele impozante, înalte.

Dar după câteva războaie, piesele de lego se refăcură la loc pentru a crea un nou univers în jocul copilului. Oare ce mai urma copilul să plăsmuiască din cuburi?

Suntem toți niște cuburi în marele joc al naturii, făcuți de un Dumnezeu și un Univers ce mereu se naște și învie!

Mike,

Brașov, 15 mai 2020

Diavol, abis și lecții!

Bate vantul! E toamna! O toamna asa cum de mult n-a fost! Acum e noapte iar vrajitoarele se aduna! Sunt cateva zeci, iar lacul din padure reprezinta o poarta pentru lumea de dincolo! Undeva, pe fundalul peisajului din padure, in muzica bufnitelor, se aude cantecul lenes al corurilor de demoni ce merg pe fundalul povestii din Noaptea de Sinziene!

Hidosenia lor isi spune cuvantul, fac focuri, rostesc incantatii. Farmecul lor mereu a nascut o partea mistica si demonica fara de care lumea ar fi fost mult mai saraca. Fara ele, nu am fi aflat ca spiritul nu are limite si spaimele nu ar fi fost la fel de intense. Fara ele clopotele Bisericii mici din padure nu ar fi fost la fel de zgomotoase!

In intunericul noptii ceasurile uita sa mearga asteptand aparitia Diavolului care este stapanul noptii. Apare, iar ecoul se cutreiera. Apare! Amantul serii cu chip de print! Cu straie negre si insetat de suflete, se contopeste cu padurea. Din nou liber, ataca orasul! Te cauta insetat! Te gaseste oriunde ai fi! Din oglinda vine la tine!

Ochii lui te privesc din oglinda acum! Il vezi iar chipul tau se metamofozeaza! Te duce undeva departe! Acolo unde sunt gandurile tale negre, acolo unde ai fost al lui! Intunericul te cuprinde! Te vezi! Iti e frig si raul trece prin tine! E iarna iar venele iti ingheata, cuprinzandu-te o senzatie dulce-amara! Diavolul te gusta! Esti ceva ce are gust de foc si miros de strugure!

Te-ai invatat sa stai inert si sa te uiti in oglinda, ca un dependent de acest drog! Sa vezi ceva ce scoate din plictiseala! Iti revezi viata de pana acum si te cuprinde ameteala! Esti un pod ce tine oameni si se tine de o piatra. Repede esti o stanca ce vezi scena de dragoste a unui cuplu, pentru ca apoi sa urmeze despartirea!

Esti un tren ce calatoreste, surprinzi ciudatenii, si urci munti, apoi esti un matador, ce se joaca cu taurii. Timpul trece, oglinda te consuma, intensitatea fiecarei secunde devine un drog, esti un dependendent de alcool, iar clipele iti trec fiind prins in jocul incredibil de a procura alcoolul. Esti un slujitor al regelui ce se omoara pentru dreptate, esti parolist si punctual. Ai devenit si cuceritor de femei, ai gusuri fine la parfumuri si imbracaminte!

Capeti o putere cu care poti iesi din jocul oglinzii insa ramai acolo! Il implori pe diavol sa mai ramana! Te duce langa o biserica undeva unde esti prins! E o constructie atipica si frumoasa, desi ceva iti lasa urme adanci de otrava! Inchizi ochii iar in gand iti apare chipul unei domnite ce vine sa te conduca undeva!

De fapt esti aproape mort iar oglinda iti sopteste ca e noaptea de Sanziene! Te zbati, insa nu poti iesi! Intri prin oglinda si te trezesti inconjurat de vrajitoare! Iesi din lac, ridicat de forte nevazute si inconjurat de lumanari! Mai e putin si se crapa de ziua, iar diavolul se uita la tine bland, cu chip de om rece si neimplicat!

Apare bufnita ce iti da tarcoale si te vrea treaz si lucid. Incepi sa sangerezi, iar frigul te cuprinde, iar padurea iti canta Aleluia, acompaniata de vrajitoare! Mai ai putin si scapi, putin si se termina experienta! Sufletul se va usca, membrele ti se vor odihni pe veci, iar stelelele calauze iti vor fi! Asa se termina povestea ta, in care tu ai rolul negativ si de neinlocuit.

Ai murit, ce a fost nu va mai fi, ai alunecat in Iad, Noaptea de sanziene te-a cerut!

P.S. Cam ASA A VRUT Eliade sa scrie in „Noaptea de Sinziene” si nu a reusit! ToTUL e un miraj in care CASTIGUL pe care il gustam e O RULETA ce mereu va continua pana cand EL VA SPUNE STOP unui joc de la care nu AI AVUT CE INVATA DECAT LECTII!

Petrișor Buruiană

Abraham Lincoln

Unul dintre „tătucii” patriei Americane, Abraham Lincoln a fost artizanul aboliționismului, reușind să pună capăt sclaviei în Uniunea Statelor Americane.

Născut pe 12 februarie 1809, în Kentucky, într-o familie modestă, a urcat pe brânci (putem spune) treptele ierarhiei sociale de acum 2 secole, ajungând de la avocat la senator la președinte al Uniunii.

Tot treptat a militat și pentru interzicerea sclaviei, iar în momentul când ajunge Președinte, acest decret declanșează reacții vehement ostile în statele din Sud, (majoritatea argare și cu o economie bazată pe munca sclavilor negri), iscându-se astfel Războiul de Secesiune, care a împărțit practic Uniunea Statelor Americane în două!

Războiul a durat 4 ani, de o ferocitate și durată precum primul război mondial, încheindu-se cu victoria Nordiștilor (tabăra lui Lincoln). Sclavia este abolită așadar în toate statele Uniunii, dar Lincoln moare subit, în 1865, asasinat, într-un teatru, de către John Wilkes Booth.

Citindu-i biografia am învățat că atunci când o națiune își oblojește rănile după un război intern ce a sfâșiat-o în două, un lider o poate reuni printr-un discurs împăciuitor și ferm.

Tot mai sus

Se aude un izvor! Muntele ii face loc pentru a ramane discret! Se vede apusul! Cerul este rosu, iar luna galbena face loc la stelele stralucitoare si saltarete! Aici, sus, pe munte, a patruns mirosul misticului care se impleteste cu natura!

Muntele nu ne lasa sa credem ca e aproape vara si ne imbie, cu altitudinea lui, ducandu-ne pana la nori! E doar o ora in care ai timp sa te bucuri! O ora in care trebuie sa iei cu tine totul si sa cobori! Mai ai putin de sarutat ploaia si de admirat pomii. Savoarea mutelui este minunata! De neuitat este si cerul. Apusul este un spectacol ce vine rapid si apoi pleaca! E o chitara furioasa.

Ai COBORAT! In mijlocul noptii spiritul tau pleaca si bantuie un oras! E intuneric! Ti-au mai ramas stele de admirat. Esti foarte discret. Un fin observator. Treci pe langa frig, doar amintindu-ti ca ai vazut muntele iar acum spiritul tau cutreiera un oras de la poalele muntelui. Frigul nu te atinge, iar in cap iti rasuna muzica de pian ce te lasa sa conduci tu calatoria influentandu-te discret!

Vezi Biserica din centru, ocolesti putin, apoi ajungi pe o strada laturalnica. Florile parca au o frumusete deosebita noaptea. Ploaia iti picura pe haina si tu nu o poti simti. O vezi doar. Mergi ghidat de muzica pianului ce iti rasuna in cap!

Iti dai seama ca treci pe langa flori, le poti admira, nu le poti mirosi. Atunci cand timpul era asa de pretios, nu prea te interesa natura. Constiinta te striga si te intreaba ‘ce ai facut omule? Ai fugit dupa bani si ai uitat sa traiesti?” Amalgamul DIN CAPUL TAU ITI TREZESTE SIMTURI UITATE DE ANI. Te cheama constiinta capturata de noapte si imbatata de faptul ca nu se mai poate trezi. Este speriata!

Spiritul condus de muzica te duce acolo unde copii stau langa mama lor asteptand o bucata de paine! Spiritul te poarta pana la masina ta pentru care ai muncit atat, pe care ai lasat-o in cateva secunde. Spiritul tau te poarta sa mai vezi odata marea. Sunt pescarusii ce se joaca si este dimineata. Doar 5 minute ai timp, iar in fata ta apare o clepsidra ce te desprinde usor-usor de imagine.

Un miros de pizza calda te invaluie iar papilele tale gustative sunt inundate de gustul de Cola!

Esti la masa unui restaurant, imbracat in camasa si in pantaloni subtiri. In picioare incaltamintea lejera si masa prea festiva pentru „doar” un spirit! Vezi apa ce te ajuta sa iti amintesti cum ai stat la o casa modesta, doar cu sufletul tau pereche. Putei sa fii si ratacit in pustiu, ai fost doar tu cu sufletul tau pereche.

Iti aduci aminte ca printr-un tablou totul! Erai la bunici si te bucurai de toamna. Pitorescul iti abunda ochii si nu il poti uita! Stai in copac, ca spirit pedepsit ce esti, si iti dau lacrimile! Erai cu gandul in cartea pe care nu voiai sa o termini si randurile te faceau sa traiesti ceva…de neuitat!

Ai jucat „Ascunsa” cu prietenii si radeati si era galagie si vara! Erai undeva la facultate si indragostit, nu credeai ca o vei mai scoate la capat cu atatea si ca viata e facuta sa fie dificila!!!

Au trecut anii, timpul te-a ajutat, cartile, oamenii au venit in asa fel incat sa te ajute sa depasesti momente, stari si frici si sa te invete!

Jucai sah si era frumos, erai la Biblioteca cu doamna buna la suflet si echilibrata si care juca bine! A venit prietenul tau care te-a ajutat. De mult nu il mai intalnisesi, din copilarie! Apoi Cluj, Oradea. Budapesta, sa te invarta, sa iti aminteasca de Mari, Oceane, carti, icoane, oameni si ca intr-un joc de Poker, sa iti arate ca cei cativa sunt mereu langa tine!

Spre dimineata, te trezesti in pat la tine! E o noua zi din viata ta! Au fost 2 luni cat o viata! Un virus te-a facut sa dormi 2 luni neintors si sa iti arate de ce Dumnezeu Te-A ajutat sa intelegi atata! E o lectie de viata! Nu poate un virus sa dezbine o ultime de vieti!

Orice eveniment se lasa cu o lectie! E ca un autobuz ce te va lua in 2 clipe din locul la care vei reveni candva nemaifiind la fel! Ai urcat copil si ai coborat batran!

Am scris aceast eseu pentru tine, sa inveti sa te bucuri, sa fii bun, sa ajuti si sa nu uiti ca esti trecator! E doar un episod facut sa te ajute sa inveti ca oriunde ai fi, de tine depinde daca ai parasit lumea cu capul sus! Sa fii demn!

Petrișor Buruiană

O nouă provocare

Bună seara.
Mike la taste.

De regulă citesc zilnic câte un articol (biografic, istoric, nutrițional, literar…) dar fiecare din acestea rămân „îngropate” în lista marcajelor browserului de articole pe care le-am citit și la care e posibil să nu mă mai întorc niciodată.

Și în agendele proprii cu notițe (sunt studios în timpul liber 🤓), notații ce rămân, tot așa, exclusive ochiului meu și memoriei, și pe care le împărtășesc când și când cu prietenii și cunoscuții.

Dar cum frumusețea e în ochiul privitorului, la fel cum și opera care nu e admirată sau văzută, nu există, m-am gândit să începem o serie de postări regulate în care să prezentăm pe pagina acceptedchallenge.ro câteva cuvinte despre o personalitate a zilei.

Nu neapărat literară și nu doar autohtonă, lista va cuprinde personalități care au marcat istoria lumii începând din secolul XIX, (cunoscut ca și secolul națiunilor), secol care a marcat startul independenței multor popoare și a fost și rampă de lansare pentru multe personalități de legendă.

Sunt oameni (bărbați și femei) care au acceptat provocarea sorții și au întors sorții în favoarea lor și a celor pentru care au luptat, s-au zbătut și au trăit.

Chiar dacă vom include aici și personalități politice sau din alte domenii, nu am uitat despre marea noastră pasiune, literatura, dar de spre asta vă va povesti Petrișor mai multe în perioada ce urmează, căci și el așteaptă să vă împărtășească și vouă ce a mai citit.

Cum vi se pare această provocare? 🙂

Viața fără „cheat-uri”

Citeam zilele trecute niște articole din arhiva personală și mi-am reamintit de ideea de a trăi viața ca pe un joc video, de a „juca” practic viața (fără a mă juca cu- și de-a viața, ci la modul serios vorbesc).

Nevoia de nou este relativ repede înnăbușită de prima înfrângere după o serie de victorii, necazuri care vin după perioade de liniște și bucurie. Atunci când dăm de greu, ne punem întrebări pentru a ști unde am greșit și pentru a nu mai repeta greșelile.

De aceea, începem atunci un mecanism psihologic de a ne calcula mai atent pașii, pentru a nu ne mai prinde viitorul și viața nepregătiți.

Putem spune că astfel, într-un mod sau altul, au apărut primii așa-ziși profeți, ghicitori, astrologi (fără a-i denigra) sau doar unii prieteni binevoitori care, dând sfaturi și încercând să îi facă pe alții să nu le repete greșelile, dau indicații fără a lua mereu în considerare că fiecare parcurs în viața fiecăruia e unic. Suntem unici, atâtea vieți – atâtea destine.

Ce vreau să zic este că – și aici trec direct la concluzie, fără a mai folosi un limbaj artistic (cel puțin nu în acest articol) – încercând să planificăm viața, să o calculăm până la cel mai mic detaliu, masa după cea mai mică înghițitură, timpul planificat la fiecare secundă, nu doar că putem deveni ca niște roboți, dar pierdem însăși esența farmecului vieții, de a ne surprinde, plăcut sau…mai puțin plăcut.

Sunt sfintele sărbători de Paște. La creștinii ortodocși, cel puțin.

Măcar acum, azi, să ne propunem – propun – să ne lăsăm un pic în voia sorții, fără a mai încerca să apelăm la „cheat”-urile și ”codurile” din jocul vieții, apelând la cei care ne prezic viitorul, și să fim destul de puternici și încrezători de a ne asuma propriul drum (bineînțeles, cu greșelile viitoare de rigoare 🙂 )

Și ca să închei într-o notă pozitivă și celor (ca mine) care au încă o ușoară teamă de eșec, aflați și voi că nu există greșeli în viață, ci doar lecții ale ei, învățate. Sper doar să fie trecute cu brio!

Al vostru dactilograf,

Mike

Brașov, 2020

a doua zi de Paști

Visul

In aceste zile de odihna si asteptare, astept neincetat sa vina noaptea. Pe taramul mistic al starii influentate de intuneric, parca astept sa adorm si sa visez! Cunosc somnul ca pe ceva imprevizibil si ca pe o stare de liniste sau de…neliniste.

In fiecare seara aproape, eu, visatorul, astept ca intunericul sa imi cuprinda starea mea generala de agitatie si sa ma duca acolo…pe un taram necunoscut si frumos. Uneori dau piept cu temerile mele. Nu pot sa nu admir, cuprinse de detalii, elementele lumii reale. A inceput sa imi fie draga starea de beatitudine si clipele in care meditez si incerc sa patrund elementele lumii visate.

Ce este visul? Pentru mine reprezinta portalul ce leaga lumea reala de alte lumi, de alte vieti, de oameni vechi, de prietenii vechi, de oameni care au trecut prin viata mea ci care au imagini foarte clare. Ceva imi spune insa, ca ei nu mai sunt asa…s-au schimbat! Pe mine visul ma face sa imi fie dor de oameni si sa imi para bine ca nu ii mai regasesc in viata mea.

Ar fi fost pacat sa mai fie…acum nu isi mai aveau locul, de asta au plecat. Si-au luat talpasita spre vietile lor captivante probabil sau monotone. Adesea mai leg elemente ce tin de natura, umbre, amerindieni, de taramuri nemarginite, in care de putine ori sunt personajul principal.

Asa e si viata, pana la urma. Suntem manati fara doar si poate, insa liberul arbitru mereu ne este acordat! Viata insa, ne face personajul principal. In vis suntem prizonierii jocului unei minti ce noi o construim!

Este fascinat cum in cateva minute, cat dureaza un vis, am impresia ca vad atata, traiesc atata, revad oameni, imi apar personaje din romane si ma si trezesc. Pacat ca nu pot visa mereu si nu mai pot plati inca 10 ore de visare! E un dar nepretuit sa stii ca poti cuprinde linistea care ti se pare atat de aproape si totusi…e la mai mare distanta decat poate cuprinde un muritor cu puterea mintii! Sa vezi pasari si locuri uitate si sa fie doar in capul tau….toate.

Ti-ai pus problema, daca ar fi sa desenezi visul, tu cu ce culoare l-ai picta? Cum l-ai face? Linistea, infinitul si Londra doar cu o culoare? Ai reusi sa pui apusul oare langa rasarit si sa le inchizi intr-o singura culoare?

Cum ai desena suferinta si ce i-ai spune daca ai avea ocazia doar pentru o clipa celei mai frumoase trairi a ta? Ai baga-o intr-o cutie? Ce i-ai spune ingerului tau daca te-ar invita sa stati de vorba la o cafea, urmarind pe geam spectacolul unei mari de stele cazatoare? Iti spun eu!

.

.

.

AI VISAT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Petrișor Buruiană

2 ani!

Dragă cititorule, astăzi se fac 2 ani de când Petrișor și Mike s-au hotărât să colaboreze pentru o lume mai frumoasă. Am pus pe foaia de hârtie texte scrise cu sufletul și sperăm că am adus câte o pată de culoare în viețile fiecăruia! Vă mulțumim pentru atenție și vă invităm să ne mai citiți si vizionați!

Cu prietenie,

Petrișor si Mike!

Desăvârșirea creației

Este o zi de Duminică acum când scriu și probabil era tot o zi de Duminică atunci când toate animalele din sălbăticie s-au așezat la sfat.

Au deschis un consiliu prezidat de către leu, așezat pe scaunul cel mai înalt, cu roba de judecător și rangul de rege ce-l avea, iar alături îi stăteau elefantul, sfetnicul credincios și bufnița, bătrâna înțeleaptă.

– Am organizat această întrunire pentru a rezolva odată și pentru totdeauna toate neînțelegerile ce le avem între noi, spuse impozant leul, pe un ton aspru. Nu vreau să mai răcnesc la voi ca și în trecut, căci am văzut că nu a avut nici un efect. Dar vreau să-mi spuneți voi, cum vedeți rezolvată situația în care ne aflăm?

– Mărite și stimate leu, vorbi vulpea pe un ton aparent mieros, am venit tocmai din pădure în savană unde ne-ai dat share la locație ca să-ți prezentăm și doleanțele noastre, ale celor din pădurile de după Tropice, căci ne-a fost greu să ajungem dățile trecute la întruniri. Îl am lângă mine pe lup și pe iepure, ursul n-a putut veni iar pe arici nu-l văd, deși a venit cu noi.

– Sunt aici, răspunse ariciul de după un tufiș, abia văzându-se.

Dar înainte de a vorbi mai departe, vulpea fu întreruptă de către girafă, care îi tăie replica nezisă:

– Leule, doar nu ai de gând să o asculți din nou pe vulpe! Știi și tu și știm cu toții reacția ei de ultima dată când a luat și ea parte la consiliu, și știm cu toții ce părere ne-a lăsat de atunci, de abia am mai reușit să rezolvăm ce se mai putea rezolva, cu gâlceava între noi.

Reacția girafei stârni rumoare în sala de consiliu de printre lianele pădurii cu climă ecuatorială. Girafa era privită ca o doamnă respectabilă în comunitate, dar avea sau avusese o veche dispută cu vulpea, care la un moment dat se suise mai sus decât trebuia probabil, așezându-se pe o ramură al unui baobab și privind totul de sus, inclusiv pe girafă.

– Liniște în sala de prezidiu! bătu leul în masă cu ciocanul de pumn dar ceilalți din sală abia se potoliră, neluând în seamă tonul amenințător decât atunci când elefantul stropi cu trompa un jet pe deasupra tuturora, calmând spiritele pentru o perioadă.

– Eu îi pot da locul meu din sfat vulpii, dacă îi place să stea, sus pe ramură, nu ar fi o problemă, spuse pantera pe un ton împăciuitor, dar tonul ei fusese înțeles greșit de către hipopotam, care replică pe un ton nazal:

– Nu e vorba de asta, doar că…

– Știți ce? îi tăie vorba lupul, eu m-am săturat de toate aceste certuri interminabile. Eu am plecat înapoi în pădure, acasă la mine la zăpada mea siberiană. Plec singur!

Și de atunci lupul nu se mai întoarse, dar celelalte animale încercaseră să găsească o soluție, deși ce reușeau era doar să toarne și mai mult „gaz pe foc.”

– Mărite leu, – încuviință să vorbească și maimuța, după încă o batere din ciocan a leului – eu sunt saltimbancul savanei, știu că părerea mea nu contează așa de mult, căci mereu când zic ceva, ceilalți râd.

– Nu degeaba ești bufonul nostru, intră în fișa postului, spuse glumeț tucanul.

– Cu toate acestea, haideți să creem ceva nou. Fiecare avem abilitățile noastre, la care suntem mai buni. Eu spre exemplu sunt un cascador și gimnast desăvârșit, crocodilul este aici dinaintea noastră, ne poate istorisi multe povești și despre cum au supraviețuit generațiile dinainte, ghepardul aleargă ca nimeni altul!

Leul ascultă cum maimuța începu să-și spună părerea constructivă iar șoimul, care le vedea pe toate, înregistră convorbirea din sala de prezidiu, în timp ce toți tăceau ascultând ideea maimuței, convorbire ce a putut face ca povestea să fie respusă.

După ce leul ascultă și se sfătui cu consilierii săi de taină, toate animalele au terminat cearta definitiv, au început să se roage și să conștientizeze fiecare greșelile dar și aptitudinile ce le puteau face mai buni, atât pe ei cât și comunitatea din toată jungla lumii.

Atunci Dumnezeu le-a ascultat ruga și le-a adus un conducător, împlinind astfel dorința leului și terminarea gâlcevii. Cineva care să le facă dreptate tuturor.

Desăvârșirea creației.

OMUL!

Mike,

29 martie 2020, Brașov

Curcubeu

Buna, cititorule!

Prea rapizi, prea neglijenti, prea materialisti? Asa incepem sa devenim.
Incepeam sa uitam sa apreciem si totul parca ni se cuvenea. Eram prea in goana dupa bani, dupa apartamente, dupa confort. Usor, usor uitasem sa ne mai multumim si deveneam prea vitezomani in goana dupa partea materiala.
Uitasem sa ne multumim cu ce aveam si acceleram, insa ca orice lucru nenatural, am fortat si lectia a venit. Nu am mai fi gasit timp pentru solidaritate si sprijin, Adevarul e ca dezastrele si bolile mereu au unit oamenii ce nu isi mai gasisera timp sa o faca pentru ca erau preocupati.


Au existat situatii critice in istoria omenirii si mereu dupa ploaie a venit si soarele. Uitasem sa citim – criza ne reaminteste izolandu-ne, uitasem sa fim buni – teama ne reaminteste, uitasem ca acolo sus e Dumnezeu – El ne reaminteste, fugisem dupa bani – vremea ne opreste.


Fac un indemn sa fim calmi, sa chemam cu puterea gandului curcubeul si pacea, sa nu intram in panica si sa luam totul ca pe o lectie! Oricum ar fi, lasa frunzele sa circule in directia vantului si nu te panica. Daca facem ce tine de noi, suntem corecti si responsabili, sigur teama va fugi odata cu boala.

Stai acasa, asculta muzica preferata, citeste ce iti place, bucura-te de familie, de copii, zambeste.
Doar asa vremea va fi mai calda, doar asa vom alunga panica, doar asa ne vom insanatosi. La orice secunde in lume se petrec drame, insa dincolo de asta, natura si Dumnezeu da si binecuvantari.
Trecem un proces normal, plin de chestii ciudate si fara raspuns. Pentru a avea cel mai stralucitor soare, e nevoie de luna si pentru cea mai stralucitoare stea, e nevoie de lipsa soarelui. Nu iti face griji, totul e masurat perfect de Marele ziditor si observat cu atentie. Stie El care va fi deznodamantul.


Copacii cresc, se inverzesc, cresc fructe si fruze, apoi leapada totul si tot asa. Libelulele traiesc 1 zi pe Pamant, animalele depind mai mult sau mai putin de om. Totusi…daca ar avea gura, sigur nu s-ar plange! Frumusetea e asa trecatoare, totul are rostul sau incadrat perfect pe o banda la care astepta la rand lumina verde.
Probabil acum apreciezi mai mult culorile si inveti lectia responsabilitatii, draga cititorule. E pacat sa cazi in capcana disperarii, pentru ca numai lucrurile cu cap ajuta curcubeul si il imping. Uite-te la tine! Ai mai mult timp, ai atatea alegeri de facut; sa cazi in depresie e cel mai rau lucru! Independent de noi timpul fuge! Vei povesti nepotilor cum ai trecut prin clipe grele, pline de pericole, de boli si cum ai traversat o sosea cu un virus nebun, ce a vrut sa responzabilizeze.
Imi asum aceste randuri scrise de un optimist convins si iti spun ca totu-i trecator, insa depinde cum, depinde in ce barca ne bagam, depinde la ce mal tragem si mai ales incotro ne indreptam.


Apropos, chiar daca te vei bucura mai tarziu, sa stii ca ploaia va spala, insa ce e cel mai important e ca soarele va veni. Priveste partea pozitiva…faptul ca intarzie te va face sa iubesti mai mult soarele, iar faptul ca norii vor pleca atat de tarziu, te va face sa auzi cantecul pasarilor. Capul sus, cititorule, si nu uita ca acolo sus, cineva te iubeste si te va ajuta sa treci peste tot!
Taie viata dincolo de cuvinte, aceasta experienta unica si exceptionala, si nimic nu se compara cu autencitatea clipei si cu povestea fiecaruia. Pana si la sfarsit trebuie sa „gusti” faptul ca dragonul bun l-a invins pe cel rau, iar daca personaele nu au fost atat de bune, nu vei putea aprecia cat de buna a fost povestea.
Va salut dragi cititori sa va multumim pentru ca ati citit!

Cu drag si cu optimism,

Petrisor Buruiana

Bătrânețea

A sunat ceasul…suntem bătrâni. Timpul trece, independent de noi…trece și nu spune nimic. Azi, floarea din fereastră este mai palidă și mai trecută parcă. Mă întrebam ce este bătrânețea? Este doar o stare de spirit. Reprezintă impulsul timpului asupra unui copil.

Cu ce putem compara bătrânețea…eu o asociez cu copilăria. Am avut ocazia să lucrez ca psiholog la un azil. Zilnic mergeam și dădeam ‘bună dimineața” unor persoane în etate! Eram tare bucuros…vedeam sufletul omului și ascultam poveștile! O încântare! Ascultam interesantele povești de viață și imaginația îmi punea în scenă tablouri cu oameni ce au fost cândva directori, ingineri…

Alteori mă întristam…nejustificat…nu e drept ca trecerea timpului să ne facă din nou copii, însă e frumos! Ce curs interesant are viața! Îți dă prilejul să fii copil, tânăr, adult și apoi bătrân. Mai ieri m-am pus pe bancă cu bunicul.

Era toamnă, o toamnă ca în povești și îmi povestea bunicul. Așa e viața…nostalgică. Parcă mai ieri cerul părea răzbunător și copacii erau uscați. Se împleteau norii cu natura formând o frescă vie a unei naturi ce doar atunci a avut semnificația aceea. îl auzeam pe bunicul cum vorbea despre grijile zilnice și stăteam în grădina lui superbă!

M-am trezit matur, cu niște ani ce au trecut nedrept de repede, cu niște prieteni pe care i-am avut, cu niște experiențe și mă uit la calendar! A trecut timpul iar acum sunt matur! Port pe umeri responsabilitatea unei vieți și grijile cotidiene ce apasă orice om! Timpul trece!

Am învățat să ne asumăm greșeli, să iertăm, să fim mai buni! Cu asta ne ajută timpul. Dacă nici asta măcar nu reușim să ne asumăm, înseamnă că au trecut peste noi degeaba atâtea veri. Mai ieri alergam prin ograda bunicilor, iar acum…e iarnă și eu sunt prea mare să mai fac asta! Devenim cărunți și frumoși, neinteresanți pentru majoritatea, pentru că oricum societatea e făcută să nu respecte bătrânețea!

Nu am ințeles niciodată de ce tinerii nu se uită la bătrâni ca la un curs firesc al vieții! Timpul nu iartă pe nimeni, dragii mei! Ne chinuim cu spoturi să ținem pasul cu moda, însă ea zilnic trece pe lângă noi. Vor apărea alții si alții, vor trece generații. Frunzele copacilor vor cădea oricum și vom încărunți!

Nu reușim în rutină sa găsim secundele ce ne ajută să ne liniștim și trăim totul la viteză! Vine vremea când obosim și timpul trece, când lacrimile nu au valoare însă avem ocazia să ne reîntoarcem la copilărie! Ce lucru frumos e trecerea timpului, nu?

Repetam de multe ori ce frumos era cand eram copil, însă când trecem pe acolo ca maturi cărunți, oare nu mai vrem? Rămânem cu regrete? Doar atât! Ne bucurăm prea putin de farmecul și candoarea noastră de muritori!

Timpul trece oricum, însă bătrânețea ne face să îl prețuim. Atâta timp ne ia să învățăm cel mai ușor lucru! Să prețuim timpul și să iubim!

Cu drag,

Petrișor Buruiană

Cu bețe și pietre

Marele gânditor și savant Albert Einstein spunea, referitor la armele teribile cu care se ducea lupta în cel de-al doilea război mondial, că nu știa cu ce fel de arme se va lupta lumea în cel de-al treilea război mondial, dar de ce era sigur e că într-un al patrulea război mondial se va fi dus lupta doar cu bețe și pietre.

Niciodată nu putem ști unde va duce tehnologia viitorului și nici în ce scopuri va fi ea folosită, distructive sau benefice. Asta depinde doar de noi și de nivelul de educație pe care-l vom avea, noi și cei ce ne vor urma pe pământ. Căci educația crează tehnologia și cu ajutorul tehnologiei putem educa și ne putem educa mai departe.

Acum aproape o sută de ani, mari oameni de știință și fizicieni precum cel amintit mai sus au pus umărul să creeze cea mai puternică armă existentă atunci pe pământ: bomba nucleară. O armă ce a creat multă suferință într-o parte a lumii dar justificarea folosirii ei a fost să oprească crearea de și mai multă suferință, în alte părți ale lumii, precum și scurtarea unui război ce dura deja de 6 ani – pe front doar, căci în spatele planurilor și strategiilor politico-militare, războiul începuse de mai mult timp, de pe când nici nu se încheiase bine războiul precedent. Dar despre revizionism și știința de a pierde nu vreau să vorbesc acum.

Un alt fizician care contribuise și el la crearea bombelor nucleare (Oppenheimer) spunea, citând din scrieri vedice vechi, indiene, că devenise moarte, distrugător de lumi.

Lumea nu murise atunci (nu toată, cel puțin), dar cu fiecare persoană ce nu a mai apucat să prindă anii războiului așa-zis „rece” ce a urmat apoi, murise o lume întreagă. Pentru că ce e lumea, de fapt, afară de tot ceea ce știi, cunoști și amintirea ce o ai despre fapte, despre tine și ceilalți? O dată cu tine moare și lumea ta, tu nemaifiind responsabil de cenușa lăsată în urma ta celorlaltor oameni care încă viețuiesc aici.

Însă, tot cu ajutorul tehnologiei reușim să ne amintim de asemenea greșeli și să nu le mai repetăm. Tehnologii, începând cu era scrisului și continuând până la era digitală a internetului, au făcut omenirea un loc mai bun, prielnic pentru dezvoltarea frumosului și a omeniei în omenire.

Acum, de la aproape un veac de la ultimul război mondial, au mai urmat și alte conflicte politice – nu doar militare, cât și economice, sociale și mediatice. Nu știm și nu avem de unde ști dacă suntem sau nu în pragul unui război sau nici dacă acesta nu are deja loc, pe cine-știe-ce fronturi ferite de ochii vigilenți ai societății cu acces la o gamă foarte largă de dispozitive de urmărire a știrilor.

Nici eu nu știu cu ce arme se va fi putând duce un posibil și nedorit nou conflict mondial, dar cred că suntem de acord că marele fizician german Einstein se referea la faptul că armele for deveni atât de distructive, încât lumea apoi se va mai lupta doar cu bețe și pietre, rămânând nu mult în afară de nisip și cenușă după un astfel de război și mai teribil, demn de un scenariu postapocaliptic.

Vreau să cred că putem schimba cursul acestui scenariu și să-i dăm un sens benefic citatului lui Einstein de la începutul acestui articol. Tot cu ajutorul tehnologiei dar și cu ajutorul educației putem dezvolta un curs pozitiv al istoriei, ca astfel, să luptăm întradevăr cu bețe și pietre, dar nu de nevoie, ci în joacă, cu copiii și nepoții noștri, sau ei între ei, și noi privindu-i, într-o societate unde sărăcia a fost abrogată. Și nu mă refer neapărat la sărăcia materială – care contează și ea enorm – cât la sărăcia sufletului și a minții.

Scăpând de anumite nevoi scăpăm și de probleme, și așa cum spune și un cântăreț autohton contemporan: important e să ai doar atât cât îți lipsește.

Așa cred că ar trebui să interpretăm citatul cum că într-un îndepărtat viitor război mondial vom lupta cu bețe și pietre.

Mike,

9 decembrie 2019, Brașov

Trezirea la visare

„ Ma trezesc speriat si visand, contempland la oameni si evenimente si ma loveste un dor nebun de nimic! ”

„ M-ati transformat, voi, lumea asta rece! ”

„ M-ati facut mai puternic, atat vreau sa stiti, norilor, oamenilor, ranilor! Stiu ca visele ma asteapta si asa trebuie sa se intample ca sa devin mai puternic! ”

Așa erau gândurile lui Petrișor într-una din toamnele ce au urmat, după cum relata el într-un blog ce-l crease împreună cu Mike, blog ce începuse ca un experiment terapeutic dar care se transformase ușor-ușor într-o colaborare.

Viața lui Petrișor a continuat pe același făgaș, cu încercări, bucurii trecătoare, clienți cu probleme de toate felurile ce se perindau la cabinetul său psihologic și relații, câteva dar frumoase, care îl făceau de fiecare dată să spună că, „întradevăr, asta e ea!”

Diferiți prieteni au continuat să îl întâmpine și ei în periplul vieții sale. Fiecare din ei își lăsa amprenta asupra personalității și caracterului său, ca și când ar lăsa o semnătură sau un gând în cartea de vizită a unui muzeu din centrul orașului.

Lăsau parte din ei și din personalitatea lor și luau la schimb aspecte, păreri, opinii și sfaturi din personalitatea lui Petrișor, ca un târg sau troc al caracterelor.

Petrișor ajunsese să se maturizeze, oarecum, dar devenise ușor rigid, nu maleabil, cât pragmatic. Își calcula pașii precum o făcea vechiul său client Mike, iar când își dădu seama de ceea ce devenise, realizase că toți cei pe care îi întâlnise până atunci au lăsat urme adânci nu doar în amintirile comune, frumoase ce-i drept, dar și în firea sa care era cu totul alta.

Nu se mai recunoștea. Se definea precum ar fi făcut-o prietenii săi, dar nu se mai simțea ca vechiul Petrișor, visătorul. Asta până într-o zi când, admirând ambientul unei șosele pitorești de oraș, dădu nas în nas cu Mike…

Întâlnirea îi plăcuse și vedea în Mike altul decât cel pe care îl știa; taciturnul matematician devenise un om cu îndoieli și speranțe, dar nici Petrișor nu mai era cel pe care-l știuse vechiul Mike. Ultima intervenție a lui Mike din dialogul celor doi fusese ca o sentință:

– Petrișor, toți cei pe care i-ai întâlnit până acum au fost doar bucăți de tine, din tine. Toți te-au învățat ce ai avut nevoie să știi, ca să-i înveți și tu pe ei ce aveai nevoie să uiți. Toți erau alte variante de Petrișor, mai involuate sau mai evoluate, dar doar tu erai cel ce se schimba perpetuu. Nu era nevoie să vrei să te maturizezi. Și mai află că eu nu sunt Mike. Eu sunt, de fapt, tu. O altă variantă a ta. Încă o alta.

Acum că ai aflat asta, ești gata să te trezești la…visare?

Mike

17 noiembrie 2019, Brașov

Un izvor de veșnicie

Azi am cazut… asa cum nu am mai facut-o de mult. Se facea ca visam si eram in autobuz. Vremea era ploiasa si eu ma gandeam… Uneori gandesc cam mult. Azi ma jucam cu frunzele in gand, le fugaream prin gradina Raiului, cand am zarit ceva! Ma trezesc in autobuz. Aproape ca dormeam si ma durea prezenta ta! Absenta ta ma durea!

Eram in autobuz si contemplam. M-am dat jos cu 2 statii mai tarziu! Puteam sa cobor la destinatie insa trebuia sa ma trezesc din visare! Unii oameni, prieteni ma intreaba adesea despre unde ma voi angaja? Fug pentru ca vreau sa raman in visare!

In fiecare dimineata o am pe ea in dreapta! O ea asa cum visez eu si vorbim adesea ale noastre! Ne spunem ca ne vom casatori si ca vom avea copii… Asa cum ne dorim amandoi. Vom calatori si vom face dragoste! Probabil vom avea multi bani! Mereu m-a oripilat cuvantul asta! A avut prea multe in comun cu realitatea din care eu simt ca nu mai fac parte de mult! Cam de cand a trebuit sa invat ultima data la matematica!

Ajung acasa, ma dezbrac si ma bag in pat! Visez si astept! Afara se aude ploaia si ma lovesc refrene neterminate din strafunduri! Ma trezesc speriat si visand, contempland la oameni si evenimente si ma loveste un dor nebun de nimic!

Mi-e dor de un rock, asa ca melodia lui Chris Rea “Blue café”! O reascult la maxim in timp ce ma gandesc la Mare si la cat de frumos a fost vara aceasta. Ma gandeam sa nu merg! Am intalnit-o pe fata asta frumoasa pe care acum o iubesc!

Ma iau resentimentele pentru faptul ca stau degeaba si merg la librarie sa citesc din cartea mea, inceputa de acum 2-3 saptamani! Imi doresc sa nu se mai terminine niciodata! Uneori simt ca nu mai rezist conectat in lumea asta! Nu pot fi ca oamenii, sunt prea, prea, prea desprins dintr-o rasa de visatori prea avansati!

Brusc imi amintesc de pactul cu diavolul lui Faust si un gand dulce amar ma cuprinde din cap pana in picioare, cuprinzand viata cu ceva pigment colorat al personajului dupa acest pact. Mefistofel, asa cum se numea diavolul, il calauzeste, ajutandu-l pe Faust sa guste iubirea, placerea si durerea!

Ma intrebam cum vesnicia poate fi cuprinsa si in emotii negative, ce fac parte din tabloul cu umbre si colorit frumos! Sigur il desevarsesc, desi nu fac parte din “vedetele” peisajului. Suntem rai si goi! Am devenit impasibil! M-am transformat! M-ati transformat, voi, lumea asta rece! Pentru ca sa ma bucur de revederea unui prieten drag?! Doar de atat?!

M-ati facut mai puternic, atat vreau sa stiti, norilor, oamenilor, ranilor! Stiu ca visele ma asteapta si asa trebuie sa se intample ca sa devin mai puternic! Sigur unde sunt acum e locul meu pentru a deveni inca ce… insa sigur ceva maret care sa ajute si sa fie cel mai bun! GATA!

Petrișor Buruiană

noiembrie 2019, Brașov

Sfârșit de vacanță

E sfârșitul verii. Sau a trecut deja?

Vara a trecut, întradevăr, și odată cu ea, zilele însorite și serile răcoroase, când jucam și cântam ca greierii, petrecând clipe de neuitat.

Cam așa a trecut și anul acesta ce se apropie de un deznodământ.

Cam așa a trecut și viața mea, când abia ce am intrat în anii tinereții și m-am trezit bătrân.

Fiecare perioadă a vieții se spune că e un ciclu. Dar aceste cicluri nu au și ele un rost al lor, ca niște zale sau inele pe același lanț?

Nu mă băga în seamă, sunt doar niște gânduri nostalgice de sfârșit de vară și început de toamnă.

Afară vremea e încă blândă dar treptat se răcește în timp ce școlarii își pregătesc caietele și creioanele.

Ca și tine, am fost și eu școlar, dar dezamăgirea era că după fiecare an școlar, venea o vacanță ca apoi să vină un alt an școlar.

Nici după ciclul liceal nu s-a terminat, căci urmau alte examene, ale facultății sau ale vieții.

Vacanță după vacanță, ritmul nu se mai termina, dar măcar a fost și este frumos.

Dar iată-mă acum, la final de vacanță, de ciclu sau poate chiar de viață (?) căci cu toții știm că ultimele clipe nu sunt de fapt ultimele propriu-zis, ci doar cele mai recente.

Urmează probabil alte examene, ca la final să dau, ca noi toți, testul final.

Dar în ce constă acest test? N-a început el oare cu prima clipă a existenței?

Bah, iartă-mă pentru aceste întrebări retorice și inutile, dar permite-mi să-mi imaginez cum va fi, poate, la examenul final, cum, conform preceptelor mai multor credințe, ne vom înfățișa în fața marelui judecător, având ca argumente doar faptele și caracterul.

Stau astfel la bară, în fața Domnului Destin, iar lângă mine o văd pe soția mea cu care am împărțit tinerețe și nu-mi dau seama dacă îmi e martor sau jurat, dar pe chipul ei ridat încă recunosc acei ochi de fetișcană. Domnul Destin îmi spune pe un ton hotărâtor:

  • Aceasta îți va fi colega de bancă. Bine ai început școala!

Mike

12 septembrie 2019

Toamna

Te visasem in culori si nu stiam daca esti tu, daca ai venit, daca ai fost sau daca vei fi? Cert este ca te caut de cand ma stiu. Voiam sa te anunt ca a venit toamna și ca te astept inca. De asta ma simt inca trist, gol, visez si ma zbat. In povestea mea, totul este toamna azi. Oriunde sunt frunze si peste tot sunt copaci. Te simt mai aproape ca oricand sau ca ai trecut pe langa mine!

Brusc, ma vad in visul meu și-mi dau seama ce frumoasa ar fi fost, sau este, toamna alaturi de tine! Poate mirosul de pastrama si must sau poate ceva minor imi aduce aminte despre cum as fi vrut sa fii… Ceva imi spune cum esti!

Se facea ca mergeam cu vaporul iar undeva, la începutul unei toamne, ne cautam. Ne simteam, iar vocile noastre se auzeau in somn. De fapt in acelasi timp eram in livada amandoi, iar trupul ne era carat de un vas de croaziera ce trecea pe langa niște peisaje superbe. Povestea noastra incepe in livada in care culegeam mere si struguri.

Dupa acest vis nu reusesc sa ma trezesc din stare, desi culorile imi spun aramiu. Iar e toamna si iar sufletul meu ratacește in cautarea ta. Sigur moare de sete si sigur vrea sa iti spuna TE IUBESC cu sete, sa te caute, sa te bea din fantana si sa se hraneasca cu tine! E toamna, draga mea! Am mai imbatanit 1 an, gasindu-ne sau inca ne cautam!

Poate inca mai traim un vis in care eu sper sa nu fi ratat secventa cu tine! De cate ori am fost capabili sa iertam in dragoste? Rar!!!! De cate ori am încercat compromisul? Rar? De cate ori am început totul cu 0? Rar! începem o scrisoare in care spunem asa: ‘draga suflete pereche, azi e toamna! Nu contează cat si unde, nu contează cum, insa e toamna!

Daca ești prezent, stai, daca ai plecat, vino, iar. daca vei veni, fa-o! Nu iti pierde timpul cu temerile mele, știi ca eu alerg, alerg, alerg și imi dai impresia ca e atat de aproape! De undeva din foc, din apa, din nori sopteste-mi sa vin. Daca mor, iti mulțumesc ca ma chemi tu, iar daca traiesti șa stii ca imi poți spune doar Hai! Te gasesc si gata!

La viteza cu care se intampla lucruri ie, cat crezi a durat pana te-am gasit? Cat crezi ca va dura sau dureaza? Azi e toamna si inima mea alearga de atata durerel E amorțita si e de PLUMB! Are ceva din Bacovia insa si ceva din cenusa pasarii Phoenix! E toamna din nou si miroase a tinerețe, a iubire și a gasire! A dragoste si a semineu unde se aude focul. Miroase a chitara si a foc de tabara. Miroase a semineu si a rosu, larasi te vad!

Esti cel mai frumos tablou dintr-un vis ce nu se mai termina! Ma astepti in prag! Daca ești tu, chiar tu, iubirea mea, nu știu ce forma ai, insa mirosi a toamna, sa stii! E toamna si atat! Iar eu visez si realitate și franturi din ieden si din iad, cu arome de must! Gata! Ramai sau pleci, Toparceanu sau Eminescu! Nu UITA, te vreau, atat, suflet pereche si iubire flamanda! Iar e toamna!

Petrișor Buruiană

10 septembrie 2019

Pe ritm de copaci înfloriți

Odată vorbeam despre tăcerea grăitoare. Este incredibil cum viața ne ghidează în cele mai multe dintre situații doar fiind atenți la ce se întâmplă în jur. Nu am crezut că pragmaticii reușesc asta. Mereu i-am condamnat pentru lipsa lor de visare, pentru judecata lor precisă și pentru că își petrec viața de cele mai multe ori muncind, câștigând bani și fără performanțe notabile. Treaba lor.

În realitate, ne lovim adesea de probleme. Adesea, când mi se întâmplă, mă las ghidat doar de intuiție! Lumea în general mă acuză: că sunt prea visător, că vreau mult mai mult și că sunt un veșnic nemulțumit.

Am învățat, de asemenea, să trăiesc în realitatea mea, retrăgându-mă și gândind la soluții. Adeseam, mintea mea zboară în diverse locuri, calculând fără nici un fel de logică pașii ce îi pot parcurge pentru a ajunge la soluții bune, implicând miracole, vise și oameni din jur. Când nu am răspunsuri…ascult tăcerea. Mă concentrez la locurile în care mă retrag și caut soluții… rapide, rapide rapide! Așa e realitatea! Vrem să ardem etape, să zburăm peste munți, manifestând interes pentru lucruri, oameni ce apar în viețile noastre.

STOP!!! Viața nu e despre timp, cum credem noi; nu e despre bani, nu e despre nimic!

Tratez șirul de întâmplări ghidate de Dumnezeu prin indicii. Suntem detectivi. Găsesc soiluții uitându-mă pe pereți. Cele mai bune sfaturi, scrise pe centrale, cutii de ciocolată sau poze.

Până și cafeaua din care beau vorbește!

Îmi spune uneori „iubește mai mult, ajută, zâmbește!” Tăcerea e cel mai bun ghid. Te ajută să te înveți, te ajută să reflectezi și te ajută să cauți răspunsuri. Natura are alte indicii mai prețioase. Vrei muzică? Ascultă un pârâu. Vrei terapie vizuală? Admiră un copac. Cauți răspunsuri profunde? Uite-te la stele și roagă mintea să te ghideze!

Miracolele sunt moduri de transmitere de mesaje de la Dumnezeu. NIMIC nu e imposibil! Când mi-e greu, caut exempe în care s-a putut! E prea târziu să îmi pun limite pentru că eu am trăit multe miracole! Confirmările îmi spun că ele există! Oamenii știu că există pentru că le trăiesc și vin confirmări zilnice că în viață se poate cam orice!

Livezile, apele, cromatica ce ne înconjoară ne vorbesc. Noi alegem să le ignorăm zilnic, zilnic, zilnic, în timp ce natura, mediul, totul ne ajută să fim fericiți. Ne creează cadrul și apoi ne dau măcar puțin elan pentru a continua! Însă noi, de cele mai multe ori alegem să rămânem cu fricile noastre, cu viața noastră, fprp vise și goi!

Nostalgia ne mușcă zilnic, mușcă exact ca dintr-un măr! Ne păcălim că suntem bine, alegând să rămânem cu frici, cu dureri și cu gândul de a supraviețui. Oamenii fericiți au ceva aparte. Nu țintesc jos, se ajută de vise, de foi, de copaci, de tot! Se agață pentru că știu că pot și mereu reușesc! Cred în miracole! Asta e realitatea, viața e câștigată doar de cei care CRED și nu țintesc doar să meargă pe brânci. Oamenii mari fac calcule matematice, însă cea mai mare parte a succesului lor o reprezintă tot visele! Termin acest scurt eseu prin a vă spune că cel mai important dar al omului este tot iubirea iar eu vă scriu, așa cum am început, ascultând tăcerea copacilor înfloriți ce m-au ghidat pentru a scrie.

Vă mulțumim pentru timpul acordat și vă mai așteptăm pe blogul nostru cu eseuri scrise din inimă.

Cu drag,

Petrișor Buruiană

Cine și ce ești?

Te aud, stiu ca existi, te vad cu ochii mintii, te simt si te stiu. Mereu te-am stiut. Intre noi doi mereu a existat o legatura, o legatura nevazuta intre suflete. Ma visezi, ma stii si ma simti si tu. Noi doi stim de prezenta celuilalt. Suntem ca Ying si Yang. Azi te-am auzit, cu glasul tau care cere iubire, cu prezenta ta care nu poate fi ignorata, cu puterea ta, cu tristetea, cu bunatatea!

Noi ne stim de cand ne jucam prin gradina si ne-a prins luna. Atunci mi-a soptit de tine! Am stiut ca existi si ca ma vezi, de acolo, din locul de la care savurezi cafeaua. Ma saluti…cu privirea ta profunda. Ti-ai amintit ca noi 2…ne cautam. Multumim muzicii ca ne ajuta, iar, fara ea ne-am gasi prea repede.

Unii risipesc vieti si nu se gasesc, se banuiesc de existenta unul altuia. E ca o zi de primavara, fara gust si fara miros. Nu se gasesc pentru ca sunt prea rationali, enervanti de angrenati in realitate, iscodind in mrejele prezentului.

Suntem speciali…tu cu mine avem multe porturi in care trebuie sa ancoram. E pacat sa ne gasim prea devreme. Atunci, viata ar fi prea monotona. Nu ar face loc si nu ne-ar face sa constientizam de ce exista lacrimi, de ce exista dureri, de ce exista negru si de ce existam noi, cand toate sunt asa frumoase. Care e scopul diavolului daca nu ar fi Dumnezeu si ce muzica ne ajuta sa ne cautam?

Cum am cadea daca nu ar exista sol, si de ce nu am putea sa traim fara sa murim? Stim ca ne vom gasi, suflete pereche si stim ca fiecare, cu muzica sa, va gasi calea catre celalalt. Pana atunci ne vom cauta, cu lacrimi de smarald si vom gasi doar urme din celalalt cand luna doarme. Voi asculta linistea trimitand sageti din tine si voi dansa cu nisipul pe care Dumnezeu mi-a lasat urmele tale, atunci cand stia ca te voi cauta.

Inainte sa plecam pe lume, am stiut ca ne vom intalni, asa ca drumurile de pe care am plecat erau pline cu flori, cu rauri frumoase. Apoi ne-am dat seama de dulcele blestem: sa ne regasim, sa radem, sa ne intalnim si sa ne iubim: zi si noapte, secunda de secunda, clipa de clipa si minut de minut. Sa visam, iar dupa ce ne vom intalni…sa fim fericiti.

Sa traim unul langa celalalt, apoi, in final sa ne despartim pentru eternitate. Vom pleca la fel de goi precum am venit, la fel de veseli si la fel de uimiti de miracolul vietii, iar ce vom putea povesti in Eden va fi doar ca a fost superb pana cand ne-am gasit, cu griji si lacrimi, cu nefericire si cu iubire vesnica!

Concluzia este ca ar trebui, in cautarea fericirii, sa pretuim tristetea si sa nu regretam…raul e facut pentru a fi invins insa, pana atunci…el trebuie respectat pentru ca ne desavarseste! Asa ca draga cititorule, te rog, in cautarea sufletului de care te-ai despartit, pana il vei gasi, nu uita sa fii sincer si curat, sa iubesti din tot sufletul dar si sa fii total devotat…asta e viata, iubeste din inima! Doar un strigat va face, din ura, iubire din nou! Sa crezi, pentru ca asa este viata, incredibila si este despre cautari si regasiri, despre inceputuri si dureri transformate in iubire!

Nu iese fum fara foc, diavol fara Dumnezeu si nori fara soare! Nu uita: “arunca 2 vase mari intr-un ocean si in final…ele se vor intalni”!

Petrișor Buruiană

Deșert

Dacă n-aș fi avut diacritice, titlul ar fi sunat cu mult mai apetisant și dulceag simțurilor, dar astăzi vreau să fiu unpic mai pesimist.

Așa că voi lăsa la o parte deserturile culinare și îmi voi îndrepta atenția către ceea ce se numește

Deșertăciunea deșertăciunilor

așa cum un renumit pictor își intitula un tablou de natură moartă.

Și că tot vorbim de pictori celebri, un alt mare maestru își zugrăvea într-un mare best-seller internațional următoarea pildă:

Un om își strânsese o avere considerabilă și astfel își asigurase traiul pentru mult timp, căci hambarele lui erau pline și omul nu mai avea grija zilei de mâine. Dar până la mâine, venise noaptea, alături de îngerul care-i vestea moartea și-i zise:

  • Nebunule, degeaba ai strâns atâta avere căci azi am venit să-ți iau sufletul. Nu-ți mai folosește la nimic averea, căci nu e avere pe pământ ca să-ți înlocuiască sufletul la schimb.

Ca să revin la ideea care m-a inspirat la scrierea acestui articol, cam așa și eu, privind cu admirație și mulțumire la biblioteca pe care am reușit momentan să o alcătuiesc, cu volume destul de interesante din diferite domenii, nu aveam cum să nu mă gândesc la toate personajele și evenimentele trăite de ele, la întâmplările și învățăturile (valoroase) ale cărților pe care le-am citit sau ale celor care încă așteptau să le dezvălui taina și să le dezbrac de mister.

Se zice că un cititor, un gamer sau un cinefil nu trăiește o viață, ci mai multe, una cu fiecare poveste în care pătrunde imersiv. Dar aici intervine un mare dezavantaj:

Toate acele vieți, (trăite, unele) suprapuse pe paginile bidimensionale nu rămân decât un material perisabil, în timp ce simțurile noastre ne asigură că suntem în viață.

Nu trăim veșnic, dar acum, așa că să prețuim clipa cum știm noi mai bine.

Eu n-am făcut decât să-ți fur 2 minute din viață cu acest articol. Fie ca următoarele clipe ce-ți sunt dăruite să le investești (sau consumi) cu mai multă pricepere, responsabilitate și bucurie.

Cât despre restul tomurilor, revin din nou la acel best-seller internațional de care pomeneam, ce le descrie ca fiind doar:

„Deșertăciune. Totul e deșertăciune.”

Mike, 22 iulie 2019

Timpul nemuritor

Stăteam suspendat astăzi în cuget când am căzut pe gânduri și mi-a venit ideea să scriu un nou articol. De data aceasta voi lăsa proza epică la o parte în încercarea de a scrie și un articol liric, în stilul lui Petrișor, să spun așa. Dar cum sunt conștient că nu am talentul său liric, eu, Mike, mă simt dator să încerc măcar.

Și se știe că încercarea moarte n-are sau cel ce n-a încercat niciodată ceva nou nici n-a greșit dar nici n-a învățat mare lucru.

Tema de azi: timpul.

Aici îmi vin în minte mai multe citate și aforisme despre acest subiect. Unul ar fi că nu timpul trece pe lângă noi, ci noi trecem prin timp. Cu toate că nu pot zice c-am înțeles pe de-a-ntregul acest citat, îl cred veridic până la proba contrarie. Și îl argumentez cu date din propria experiență și percepție.

Spre exemplu, se mai zice că ne naștem de două ori în viață. Prima dată când ne naștem propriu-zis, iar a doua oară când ne dăm seama și de ce; sau cu ce scop.

Aici vin cu o teorie proprie. Viața e ca un urcuș pe munte. În prima parte ne cățărăm doar ca să ajungem în vârf, să vedem peisajul de sus, panoplia mirifică a vieții. A naturii existenței însăși.

Eu cred că m-am simțit cel mai bine în facultate, în anii studenției. Nu aveam așa multe griji și nici nu prea știam cu ce se mănâncă viața. Dar poate asta și e frumusețea tinereții. 😉

Mulți bătrâni, dacă îi întrebi, ar indica jumătatea vieții undeva pe la 20-25 de ani, deși ei au mai bine de 60 de ani. Explicația ar fi că după o vreme, viața devine așa de monotonă încât anii trec fără să mai aducă mult nou. Așa că, înșirând evenimentele marcante ale vieții lor, media evenimentelor cu adevărat memorabile este undeva puțin după borna 20. Cu alte cuvinte, să dai ani vieții și nu viață anilor, cum ar spune un dicton.

După cum ziceam, în facultate mă simțeam teribil și indolent de fericit, lăsând grijile pentru altă dată, pentru alte ocazii. Dar cum timpul nu cruță pe nimeni, fiecare dintre noi trebuie să treacă a doua bornă, cum relatam la începutul articolului. După ce ajungi în pisc, te delectezi cu priveliștea din vârful muntelui – vieții – dar știi că urmează și coborârea, căci nu ai cum să stai în pisc și să și rămâi acolo. Până la urmă, nici Imperiul Roman și nici seria invincibilă de medalii ale celui mai mare campion sportiv n-au fost eterne. Aici începe coborârea.

Te mai întâlnești pe drum cu alții care urcă în timp ce tu cobori, ocazie de a îi atenționa și sfătui despre greutățile ce urmează să le întâmpine dar și de a te bucura pentru ei, pentru momentul când vor ajunge și ei în vârf. Fără vorbă de invidie, căci te poți bucura și de bucuria lor.

Nu există timp, ci există veșnicie, spune undeva scriitorul contemporan Evgheni Vodolazkin, și pe bună dreptate că în clipele mai fericite timpul parcă stă în loc, închizând din ochi și lăsându-ne să furăm mici bucăți de nemurire.

Dar cu un alt citat vreau să închei acest articol de idei răzlețe, care spune cam așa:

Când eram mai tânăr, aveam libertate dar nu o vedeam, aveam timp dar nu știam și aveam parte de iubire dar nu o simțeam. Mult timp a trecut până să înțeleg semnificația acestor trei.Ezio Auditore (saga Assassin’s Creed)

Să asasinăm și noi timpul, dar, și să nu uităm că suntem nemuritori, doar timpul ne este limitat.

Al vostru, Mike.

Aventuri în Pădurea Baciului

Articolul cu care mă gândeam să încep acest nou sezon de scris vrea să prezinte niște întâmplări, tot reale, de data asta din Pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj-Napoca.

Petrișor avea de mult în plan să vizităm (din nou) Clujul, mai ales pentru pădurea legendară de lângă acest frumos oraș ardelean, iar eu, Mike, îmi voi lua de data aceasta rolul de narator la persoana I pentru a relata cu fidelitate periplul nostru.

Cum nu se poate mai bine, Petrișor își luă rolul de căutător de mituri și de senzații tari, având ca obiectiv deslușirea tainelor ascunse în pădurea Baciului. Nu am putut să refuz invitația de a lua parte din echipa lui de Ghost Busters de fenomene stranii, imaginându-mi-l deja ca pe un Indiana Jones. Și cum mai bine este decât să iei parte la o asemenea misiune demnă de un arheolog/jefuitor de morminte, așa și eu mi-am luat în serios rolul de coechipier sceptic, șoarecele de bibliotecă al echipei, păstrătorul runelor și al cunoștințelor antice.

Poate că tocmai de asta n-am dat peste nici un OZN, nici o fantomă sau cerc făcut cu laserul în lanul de rapiță, eu fiind prea non-believer pentru a ni se arăta spiritele pădurii. Bine, e drept că am văzut vreo două năluci (și nu doar eu, deci nu mi s-a părut) dar la asta voi ajunge pe măsură ce povestesc pe parcurs.

Am uitat introducerea. Pădurea Baciului este o pădure de la marginea Clujului, un oraș cosmopolit dar pitoresc în aceeași măsură, pe care vi-l recomand să-l vizitați, că merită. Pe internet și nu numai puteți găsi date despre tot felul de întâmplări stranii – cum ar fi decorporalizări prinse pe camere de filmat, ca să dau doar un exemplu – fapt ce face din această zonă din inima României un veritabil triunghi al Bermudelor autohtone.

Pornim de dimineață cu harta în mână (povestirea având loc în secolul nostru, GPS-ul și Google-Maps au avut rolul de hartă, rol pe care l-au reprezentat cu prisosință) și ajungem la stația de autobuz. Schimbăm 1-2 autobuze până la stația cea mai apropiată de pădure, și coborâm în stație, care pare un fel de nod sau capăt de linie. Un butic ne întâmpină, alături de clienții și personalul său. Numai bine, și-așa ne era sete. Comandăm o bere pentru fiecare. Nu că ar avea vreun efect, noi fiind deja euforici din natura noastră.

Acolo un domn ne explică, după ce îl întrebăm, că am ajuns în stație departe de pădure și ne arată direcția drumului pe unde ar trebui să mergem. Însă aflăm apoi că sunt mai multe intrări. Noi dorim să ajungem măcar la liziera pădurii, așa că pornim pe jos către o destinație ce pare suficient de apropiată de planurile noastre.

Începem să ne depărtăm de șoseaua principală și ajungem, după 1-2 intersecții, într-o zonă ce pare mai degrabă comunală. Personal și sincer, nu-mi era teamă de stafii cât de câinii care lătrau din curțile oamenilor. Da, sunt caninofob.

După câteva minute, ajungem să trecem și calea ferată, semn că am ajuns cu adevărat la marginea orașului. Acolo, în stația CFR de la barieră, întâlnim o fată tânără blondă care străjuia bariera. După ce îi cerem și ei un mic ghidaj, măcar să știm că suntem pe drumul cel bun, trecem de barieră mai departe, iar eu rămân cu nedumeriri și cu un fetiș nou cu blonde în uniformă de impiegat.

Câinii continuă să latre iar oamenii să fie din ce în ce mai rari pe unde mergeam. Ajungem la un fel de garaj de automobile când un Taxi oprește chiar lângă noi. A picat tocmai bine, și-așa rătăcisem destul. Ne ia. Așa aveam să ajungem exact la locul la care doream.

”Am ajuns, aici e intrarea către Pădurea Baciu”, ne spune taximetristul. ”Plimbați-vă, faceți ce vreți, dar eu după 15 minute plec, așa că să fiți aici.” Zis și făcut.

Nu cred că teama l-a împins pe taximetrist să stea doar 15 minute, dar noi aveam să depășim cu mult acel termen, deși puțin a lipsit să ne întoarcem la timp.

În pădure, nu aveam cum să nu remarcăm copacii crescuți în moduri din cele mai bizare. Fie păreau să crească de sus în jos, fie aveau ramuri dezvoltate din noduri cum nici Dali nu și-ar fi închipuit în tablourile sale, cert e că acei copaci crescuseră într-un mod foarte bizar.

Facem câteva poze, întâlnim niște turiști care tocmai terminau un picnic și în tot acest timp încercăm să ne ferim de câinii ciobănești ce nu mai aveau curți de unde să latre, ei fiind acum liberi. Bine că i-am evitat!

În momentul când eu îi dau zor să ne întoarcem la mașină, căci am văzut ce era de văzut, prin necredința mea față de cele stranii îi transmit lui Petrișor indispoziția de a nu fi găsit ce căuta.

„Ce? Te-așteptai să vezi OZN-uri și extratereștri care să ne aștepte cu covorul roșu, pregătit? Cu pâine și sare?” îi spun lui Petrișor unpic hâtru, în timp ce el devine dezamăgit că a văzut doar atât. sau poate dezamăgirea îi era creată de faptul că mă chemase tocmai pe mine să-l însoțesc, eu care mă feresc de obicei de întâmplările paranormale.

„Mă voi întoarce!” își promite Petrișor, încrezător că această drumeție va fi fost doar prima din altele ce vor urma, mai multe și mai interesante.

Două fete îmbrăcate ca de trail-running merg agale pe o cornișă, într-un mod misterios, undeva puțin mai sus de noi. Nu reușim să ne dăm seama nici de ce acele fete au ales tocmai acest loc pentru o plimbare de Duminică, dar rămânem cu amintirea unei prime vizite în Pădurea Baciului și cu pozele de pe telefon ce ne stau mărturie.

Ieșim din marginea pădurii și ajungem într-un fel de șantier. Nu știm ce fel de navă spațială sau subterană construiau acolo Doreii, dar Petrișor, care era mai abil ca mine în crearea unui contact social, deschide conversația spunând cine suntem și ce căutăm.

„Acolo e solul care are ceva în el, mai special, de-aia cresc copacii așa” ne explică cineva.

Pe drumul de întoarcere găsit o ușă din lemn cu mici motive tradiționale. Dacă n-am reușit să vedem pe Casper, fantoma din desene, măcar reușeam să vizităm Muzeul Satului de acolo. Era un muzeu de arhitectură etnografică. Pe lângă specificul cultural care poate face subiectul unui alt articol, ce e relevant povestirii este mărturia uneia dintre îngrijitoarele muzeului:

„Știu pe cineva din facultate care a mers să facă cercetări în această pădure, alături de tot felul de specialiști cu aparate, și îmi povestea cum 2 dintre ei s-au pierdut de grup, și au fost găsiți telefonând peste 2 zile, spunând că ei rătăcesc de vreo 2 ore (doar!).

A fost o aventură interesantă. O drumeție care pe mine m-a lăsat fără traume și fără întâlniri de gradul 0 pentru care eram pregătit doar cu o metanieră, iar pe Petrișor cu aceeași râvnă către mistere și poate cu lecția învățată de a nu mai merge în astfel de locuri însoțit de necredincioși ca mine 🙂

Cam atât deocamdată. Îți mulțumesc că ai citit până aici. Te salut, pe curând, să aveți grijă de voi și să nu lăsați ambalaje și mizerii prin pădure!

Mike

Prea complicat!

Vă salut, dragi cititori!

Azi m-am hotărât să scriu pentru că așa m-a ghidat sufletul. Este inutil să nu îl ascultăm, pentru că așa s-a născut sentimentul de… regret! Așa a împânzit el lumea de la Adam și Eva și ne-a bucurat cu prezența lui.

Să vorbim puțin despre modul în care s-a născut bucuria. Pe când oamenii nu erau așa complicați, cineva a descoperit că există chestii pe care nu le poți denumi. Probabil un biet bărbat a oferit unei femei o floare, iar sentimentul pe care l-a citit în ochii ei s-a numit… fericire! Lucrurile au luat o turnură pozitivă, iar de atunci toți, fie bărbați, fie femei, îl caută pentru că este frumos!

Nici acum nu aș băga mâna în foc că știm prea bine unde se află și în ce doze pate fi găsită, deși pentru toți este un borcan cu miere. De atunci, lumea nnu mai este fericită! A luat naștere nefericirea, care a apărut pe seama negăsirii fericirii!

Ne întrebăm adesea cum a apărut mânia. Un om de pe stradă, fiind îmbrăcat la 4 ace, s-a împiedicat și a agățat sacoul ce arăta impecabil! S-a înroșit și a dat frâu liber unor sentimente încărcate negativ.

Căutând în sertarele trecutului, mereu găsim lucruri nedefinite care se cheamă cumva. Unii le spun mânie, alții le spiun fericire, dar toate au o denumire. Nu știm cum arată, nu știm exact unde le găsim, dăm frâu liber experienței și le numim cumva. Viața este o căutare permanentă, iar lupta cu timpul ne împinge spre a găsi locuri, mașini, roboți, case și a le denumi pentru a ne securiza.

Cu siguranță ar crește originalitatea dacă am fi zilnic provocați să nu mai denumim nimic. Apropos…așa a luat naștere vorbirea…cineva a vrut să se simtă mai în siguranță decât oricine și a creat așa niște chestii extrem de complicate cum ar fi cuvintele.

Sunt ca o ploaie ce ne alină, sunt ca niște furtuni ce ne fac mari, sunt ca niște scări ce ne coboară și sunt ca niște păsări strălucitoare, cu mirosul fiecăruia în ele. Sunt ceva și atât! Dacă cineva nu ar fi avut curajul să denumească, sigur nu am fi fost așa de abili de a evolua, dar nici atât de răi și proști gestonari ai unui capitol ce se cheamă viața. Nu am încheia capitolul viață cu capul plecat și cu atitudinea lăsând să arate că am fost doar o umbră a omului ce eram, acoperită de ani trecuți.

Între oameni, doar atitudinea ne face mai tineri! Cât timp vom veni cu cuvintele în îmtâmpinarea senzațiilor, vom strica farmecul și esența vieții. Haideți să trăim fără să numim chestii! Haideți să fim simpli și să știm doar să iubim!

Nu ne-am mai simți securizați, dar sigur ne-am simți mai buni! Am fi mai muzicali, dar mai mult vorbitori! Am asculta liniștea și ea mereu ne va călăuzi! Am asculta viața și ea ne va duce acolo unde sufletul va simți nevoia!

Vom învăța să fim copii și să ne jucăm, având doar cunoștința unor sentimente autentice! Am reuși să mergem să ne jucăm cu copii, lăsându-ne ghidați doar de suflet și de soare, de lună și de tot ce vedem. Atunci l-am găsi pe Dumnezeu și pe tot ce am uitat odată cu evoluția.

Vă las, dragi cititori, și vă îndemn să vă bucurați de tot! Viața are șarmul ei, iar răul fără bine ar fi făcut ca noi să nu mai fim! Vă îndemn la un ocean de fericire și pozitivitate pentru că tot ce ne înconjoară e o minune!

Cu drag, autorul!

Deconectare, reconectare

Petrișor pătrunse în hala lui de lângă atelier, căci venind primăvara, era vremea curățeniei și, deși expertiza lui era în artele socio-culturale, mai avea și cunoștințe de tehnică și mecanică.
Însă tehnicile lui erau alternative, în loc de șubler folosea psihanaliza iar în loc de polizor sau cheie franceză avea tehnica meloterapiei.


Acum că ai înțeles metafora, Petrișor pătrunse în hala de lângă atelierul său de lucru unde trebuia să curețe și să recondiționeze o mașină, un utilaj.
Era vorba de Mike, omul din povestirile noastre, care fiind atât de conectat la tehnologiile moderne, gadgeturi și internet, devenise mai mult decât un om – un angrenaj.


Însă mai avea abilități ce-l făceau să fie o persoană, numai potrivite pentru ca Petrișor să aibă de unde începe șlefuirea și repararea agregatului care devenise Mike.
Petrișor își suflecă mâinile și începu lucrul…

Începea să facă ordine și curățenie, să șteargă de praf și de rugină personalitatea devenită amorfă a dependentului de online. Și cu fiecare cablu pe care Petrișor îl smulgea din aparat, Mike era tot atât de mai puțin legat de lanțurile ce-l țineau captiv într-o lume abisală, virtuală, dar fiecare lanț rupt însemna o reconectare cu realitatea naturii, a omenirii offline.


O vizită la zoo însemna conectarea la realitatea lumii necuvântătoare, dar în același timp o deconectare de totemurile și faunii omniprezenți din jocurile MMO fantasy.
O tură de carturi însemna o conectare a creierului lui Mike de lanțurile neuronale ce leagă mâinile de nervi, timpii de reacție, dar și o deconectare de la contul online de Colin McRae Dirt ce Mike îl avea pe PlayStation 4.
O ieșire în oraș la un ceai cu vechi prieteni comuni însemna un meeting social ce îl conecta pe Mike la amintiri din facultate și îl deconecta de raidurile și instanțele de la World of Warcraft.

Petrișor avea o salopetă de lucru curată când pătrunse în atelier să-l meșterească pe Mike, iar mașinile erau peste tot, alături de scule vraiște și rugină cu miros puternic industrial.
Dar după ce Petrișor își terminase treaba, peisajul din jur se preschimbă în ceva mult mai luminos, de parcă deodată se teleportă într-un pastel idilic dintr-un tablou de Monet.


Mike nu mai era legat de aparate și cabluri de internet, dar se reconectase la ansamblul uman, la organismul social format din acele mici celule care suntem noi oamenii.
Un corp fusese vindecat. Celulele-medic își făcuseră încă o dată datoria.

Putem privi societatea ca pe un organsim format din celulele care suntem noi oamenii, unii mai sănătoși, alții mai bolnavi, dar dacă ne putem privi pe noi ca fiind o societate formată din mai mulți oameni, grupați în organizații precum ficatul, plămâniul, mușchiul deltoid, parcă nu ne-am putea permite ca o celulă să fie disfuncțională, fie ea cât de mică de piele sau cuticulă, tot e a noastră.


Extrapolând, fiecare suntem o celulă ce ajută la buna funcționare a organismului românesc, și mai apoi, uman, apoi terestru.
Să nu cădem în cancerul ispitirilor, lăcomiei și răutății; să fim celule bune și folositoare, și mai ales – sănătoase!


Mike
5 februarie 2019

Ninsoare de vară

Cunosc iarna. Am umblat prin ea de cateva ori. Am fost prins in mrejele ei, iar acum cand vine o astept. Este o splendoare cu infatisare de porumbel si aripi de inger. Ninsoarea mereu ma duce cu gandul la o stare de visare. Atunci cand ninge, parca ploua cu stele albe.

Cand eram copil, odata m-am uitat la fulgi si am ramas furat de profunzimea si seriozitatea cu care ei coborau. Oamenii se confunda cu anotimpurile care trec pe langa ei, transformandu-se odata cu timpul. Cine mai are timp de saniute, de jocuri cu zapada, de oameni de zapada si de cazemate? Trecem in viteza pe langa anotimpuri, lasand sa ne scape inca o iarna, o primavera, o toamna sau chiar o vara.

A mai trecut 1 an, inca 1 an si incepem sa uitam. Vin ghioceii, macii, liliecii si noi parca ne metamorfozam in umbre. Nu ne recunoastem, ramanem goi, lasam tristetea sa ne imbrobodeasca si bucuria prea putin sa ne mangaie.

Observam miscarea in schimb. Oameni, animale, copii, toti parca sunt extraterestri. Toti se misca, toti evolueaza, isi formeaza scopuri, toti sunt in cautarea unor evenimente ce le cauta cu binoclu si ele se apropie. Forfota e prea mare pentru o lume atat de mica. Casele vorbesc despre oameni, locurile, uitarea, apele.

Cred ca ar trebui sa ascultam ninsorile. Ele ne vorbesc despre locuri si despre trecut. Verile ne vorbesc despre viitor si despre lucruri bune. Toamna ne vorbeste despre nostalgie si despre culesul legumelor. Nu exista toamna in care sa nu ne facem o evaluare, sa vedem cum am evoluat, cum gandim, de unde culegem si cum facem sa evoluam. Acesta e omul, un proces de continua schimbare, un loc de depresie, o imagine a revenirii, o tinerete, o batranete, un ceas si un sir de realizari.

Suntem flori ce infloresc iarna, la marginea zapezilor si se usuca vara, in mijlocul soarelui ce ne ajuta sa uitam. Sa ne amintim ca am fost acolo, in viata ce se misca si curge ca un parau cu apa limpede si rece.

Alergam prin timp. Uitam de bufnita ce ne supravegheaza. Halal roman al evolutiei. Zilnic intrebam de Dumnezeu daca se mai uita la lumea noastra si la dosarele noastre impletite de uitare in camara bunicii.

Eu ma vad savurand viata la un borcan de serbet, imbracat in frac. In pod inca se mai aude bufnita, iar timpul ne vorbeste, dragii mei, ca viata e prea scurta sa nu ne bucuram. Asta e strania poveste ce vreau sa o reamintesc.

Ne scufundam intr-o continua ploaie de vara, fara raspuns si fara formule. Intreaba timpul si el iti va da toate raspunsurile de care ai nevoie.

Petrișor Buruiană

18 ianuarie 2019

Cărți și muzică

Bună seara, dragi cititori și bine ne recitim!

Am petrecut cu toții, sper eu, cu bine, Crăciunul și cum anul ce se încheie se pregătește să mai crească o cifră, ne revin fiecăruia dintre noi, în minte, clipe de neuitat, clipe frumoase petrecute alături de cei dragi.

Pentru mulți dintre noi, Crăciunul înseamnă familie;

care familie înseamnă întoarcerea la origini;

care întoarcerea la origini înseamnă revenirea la ceea ce ne devinește ca oameni, la ceea ce ne-a creat sau ne-a făcut așa cum suntem.

Revenind la tema blogului challenge accepted, asta ar însemna întoarcerea la primul articol al acestui blog, articol ce relatează întâmplările petrecute într-o seară răcoroasă de sfârșit de vară în Piatra Neamț.

O astfel de seară chiar a existat, iar atunci am scris câteva articole, dintre care unul îl prezint chiar acum, retrospectiv.

Titlul a fost ales de Petrișor, urmând ca eu, Mike, să concep contentul.

Lecturare plăcută!

Cărți și muzică

Cărți. Muzică. Ceai. Ora cinci. Companie. Relaxare. Uitare. Reamintire. Recunoștință. Fotografie.

Un moment trăit. Un moment uitat. Un moment regretat. Melancolie.

Pauză.

Scris. Scrisoare. Buze ce lipesc un timbru. Adresă. Urări. Drag. O stea. Dragostea.
Început. Continuat. Suspans. Greutăți. Dans. Destindere. Simbioză. Floare. Flori. Ceașcă. Verandă. Surpriză.

Un prieten. O prietenă. Parteneri. Moment. Recitat. Propunere. Cadou. Radio. Probleme. Părinți.

Societate. Cotidian. Stres. Boală. Adus aminte de acel moment uitat. Un moment rememorat. Un moment reprimat ce devine unul nou, plăcut.

Dinamism. Grabă. Accident. Suferință. Jertfă. Iubire. Împărtășire; sentiment. Acord. Împăcare.

File din viață, file de roman, cărți. Filme. Jocuri. Din nou ceai.

Regăsire. Contemplare. Vinil. Muzică Poveste. Rimă. Poezie. Poet. Autor. Cărți.

Cărți și muzică.

Mike

16 septembrie 2017

Undeva, cândva!

Sunt un admirator de momente magice! Nu las sa treaca secunda fara sa imi tin mintea ocupata! Zilnic ma intreb daca viata este un vis sau realitate! Suntem inconjurati de lucruri simple, care ne macina existenta! Uneori vad totul ca pe o antiteza. Rezolvam enigme zilnice, ce ne fac cei mai mari detectivi. Ne place sau nu, lucrurile marunte alcatuiesc viata noastra, asa cum este ea. Un ansamblu complex de evenimente si insiruiri atat de logice, incat nu le dam importanta! O carte de psihologie inversa!

Ne trezim, vedem soarele si nu ne mai bucuram de el! Pentru noi e ceva logic si perfect normal. Cand ne trezim nu mai avem timp sa vedem ce miracole se petrec. Devenim deprimati, dupa ce ne bem cafeaua si traim cu gandurile noastre zilnice care ne macina!

Suntem prea slabi in calitatea clipelor! Asta ne face timpul! Mai indiferenti si mai iubitori de mai mult! Avem adesea teama ca vom trece neobservati o viata! Vom lasa sa treaca zilele si clipele si nu se va intampla nimic! Fiind un pozitiv convins, reusesc sa vad si sa cred ca totul e o binecuvantare! Libelula traieste o zi si totusi e fericita pentru ca traieste!

Ne trec oameni prin suflet, lucuri, dureri, frici, convingeri si iubiri! Credem ca devenim slabi, dar fiecare clipa ne face mult mai puternici! Ar trebui sa pasim cu mai multa recunostinta! Sa gasim locuri ce ne fac bine si sa ne bucuram de taceri! Cum intelegem mai mult puterea cuvintelor? Prin tacere. Cum intelegem cat de mult conteaza un om? Prin absenta!

Evit sa comentez citate pentru ca ar trebui sa imi pierd noptile si zilele dar puterea vietii este uimitoare! Sa nu uitam asta! Sa pasim cu incredere pe covorul minunilor zilnice, doar admirandu-le! Pierdem oameni din viata dar castigam experiente!

Uneori credem ca platim prea scump niste lucruri care sunt normale! Nu avem nevoie de noroc sau ghinion, viata doar omul si-o sculpteaza fara nici o mana a norocului sau ghinionului. Doar Dumnezeu ne stie si ne e martor clipa de clipa la „condamnarea” la viata.

Daca te consoleaza, draga cititorule, sa stii ca aparitia oricarui om este o joaca de-a cifrele, in care proportia cea mica mereu o invinge pe cea mare! Traim lectia tacerii, lectia durerii, lectia despartirii, lectia frumusetii, lectia iubirii ca pe un botez inevitabil. Lasam animalul numit suparare sa ne cuprinda doar temporar sau chiar total traind nelinisti si avand pretexte sa calcam mai departe pana la ultima secunda a existentei.

Nu are rost sa vorbim de lucrurile ce ne acapareaza, de tehnologie si de modernism. Mereu a avut o parere proasta despre ele. Sub pretextul ambalajului, devoram lucruri ce ne rapesc viata, secunda de secunda.

La incheiere as  vrea sa va spun ca sunteti niste norocosi si datorita faptului ca cititi aceasca insignifianta pagina! E un miracol! Altii nu au avut ocazaia sa fie aici, acum, in fata calculatorului, pentru a se bucura de orice cuvant, fie ca nu vor, fie ca nu pot!

Petrișor Buruiană

23 decembrie 2018

Dușmanul din noi

La început am fost toți buni. Și tu erai bun.

Tu ești bun!

Asta îți spuneai și cei dragi ție îți spuneau și ei același lucru (părinți, bunici, frați…)

Asta până să începi călătoria eroului. Pentru că fiecare are drumul său în viață, ai început să dai de obstacole, de oameni, de fel și fel de întâmplări. Atunci ai dat primele tale bătălii. Dar, cine era inamicul/adversarul?

Să explicăm puțin…

Atunci Dumnezeu a dat poruncă și au căzut neisprăviții. Atunci am devenit toți albi sau negri, buni sau răi, aliați sau inamici, prieteni sau dușmani.

Nici nu conta de ce parte erai. Totul ce conta era doar să lupți pentru ai tăi, pentru scopul tău, impotriva celor ce ți se împotriveau. Tot atunci a apărut zicala: dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.

Dar, cu timpul, ai început să-ți înfrîngi dușmanii, să-ți faci aliați tot mai puternici și mai mulți, pe măsură ce câștigai bătălie după bătălie, și ai ajuns la un nivel superior, dar răul nu a stat deoparte. Căci războiul a devenit dintr-unul fizic, palpabil, într-unul ideologic.

Nu te luptai cu cine, ci pentru ce(?)

Atunci inamicul a luat o față și mai mlădioasă, mai parșivă, și s-a ascuns în spatele ideilor și ale dogmelor. Iar inamicii erau cei care îi urmau ideea și o urau pe a ta. Așadar, trebuia să îți aperi crezul!

Atunci au apărut și justițiarii. Biete suflete ce credeau că luptă pentru un scop mult mai înalt și mai nobil, dar care, tragic, lăsau în urma lor maldăre de cadavre. Căci în spatele fiecărui inamic răpus era fiul sau soțul cuiva, sora sau nepoata altui suflet a cărui vină fusese doar să se alinieze ideologiei greșite. Victime colaterale, ar spune justițiarii de atunci, dar cu toții știm că drumul spre iad e pavat cu intenții bune.

Iar drumul către victorie fusese atunci pavat cu ideologii și concepte. Însă nici asta n-a funcționat mult, căci oamenii, în ascunsa lor bunătate și intuiție pătrunzătoare, și-au dat seama că, deși lupta era împotriva steagurilor și ale simbolurilor, ceea ce se vărsa era tot sânge uman, iar sângele curgând nu se putea discerne dacă era de prieten sau de dușman. Așa că oamenilor le-a părut rău de ce făcuseră, și s-au încredințat să nu mai apară războaie mondiale.

Dar nici răul n-a stat în loc. Și pentru că răul găsește totdeauna o cale, acesta s-a dezis de vechile imbolduri și stindarde și s-a ascuns în oameni, între noi. ÎN noi…

De atunci, răul umblă cu față umană și precum un cameleon, polimorfizează fizionomii și intenții bune. Azi e aici, mâine acolo, acum poate e în mine, într-un gând de-al meu trufaș sau mai rușinos, ca peste câteva clipe să sară direct la tine, dacă nu ești atent, și să te acapareze, prelundu-ți controlul minții pentru doar câteva momente, sau mai mult.

De atunci, lupta e și mai grea, dar oamenii nu s-au lăsat dezbinați sau descurajați. De atunci, lupta eu cu răul din noi înșine!

Cum voi lupta eu? Scriind. Scriu încercând să am intențiile cele mai bune, sau cât mai bune pot să am, sperând să las în șirurile literelor capcane, poate-poate îl prind în momeala mea ca să-l răpun. Nu voi fi atent întotdeauna la momeală, dar pentru asta propun să facem cu rândul. Să stăm de pază, precum Arhanghelul în vremea protopărinților noștri.

Ne înarmăm. Vrei să fii aliat cu mine?

Mike,

14 noiembrie 2018

Stele cântând

In primul rand vreau sa incep acest articol prin a-l felicita pe prietenul si asociatul meu, Mike, pentru implinirea onorabilei varste de 29 de ani si sa ii multumesc pentru eforturile comune de a aduce blogul nostru in top si pentru expectantele lui marete.

Am inceput ziua de azi prin a ma duce la terasa la care imi beau cafeaua. Stateam la bar si ma gandeam la viata mea si la toti cei ce ma inconjoara cand, dincolo de geamuri si de terasa, la 50 de metri, in locul neacoperit, unde locatia se prelungeste, in frig, zaresc o fata cu o patura pe ea. Ospatarii si barmanii imi spun ca este o fata de moravuri usoare si sa o las in pace. Nu am reusit. Am rugat barmanul sa faca o cafea si am mers la ea servind-i cafeaua. Erau asa de ingretosati cei de la bar incat tot eu am dus ambele cani. M-am trezit servindu-mi cafeaua pe terasa de afara impreuna cu o fetita blonda, frumusica, cu chipul stalcit de durere si grijile vietii.

I-am dat buna dimineata si am incercat sa discut cu ea. Am intrebat-o de ce sta in frig si mi-a zis ca ii place. Am uitat sa mentionez faptul ca am facut cunostinta si mi-a zambit inocent. Dupa cateva propozitii schimbate, am tinut neaparat sa ne mutam pe terasa acoperita. Apoi a plecat, dupa ce s-a incalzit. Asa a zburat o dimineata din viata mea in care in loc sa ajung linistit acasa, m-am dus mai ingandurat ca niciodata.

Nu reusesc sa inteleg cum de lumea este asa rea? Cum poate un copil sa fie in halul asta de scapat de sub control? De ce toata lumea rade si nu face nimic? De ce nimeni nu se chinuie sa inteleaga de unde vin cu adevarat problemele?

Reusim doar sa judecam si sa radem? Nu putem sa oferim o cana de ceai si o cafea? Suntem asa mici incat nu putem oferi un gand bun? Asa suntem de ocupati? Sa judecam si sa dam vina pe neputinta de a face nimic? Doar dam vina pe altii? Traim vremuri handicapate, in care normalitatea e individuala si e mana in mana cu mediocritatea.

Azi am inteles ca fiecare are un drum in care hotaraste sa se opreasca. Asta e evolutia. Cand hotarasti sa pui stop, sa nu mai inveti nimic, sa nu mai asculti nimic, esti pierdut. Esti inca un bou ce traieste degeaba, punandu-te in locul lui Dumnezeu, care le stie pe toate si tot.

Oamenii mari s-au nascut doar pentru ca nimeni nu a crezut in ei. Mereu au facut mai mult decat normal si de aceea au plusat. Au lasat media oamenilor sa se minta ca au destul si ca sunt fericiti. Au fost lacomi intr-un mod solitar. Au dorit sa aiba ei mai mult pentru a-i ajuta pe ceilalti. Drumurile noastre sunt poleite si marcate de stelele ce canta si ne invita sa fim mai buni si sa ascultam.

Cei ce ating succesul sunt tot oameni care au crezut, nu care s-au mintit. Nu au asteptat sa faca altii. Au facut ei de 10-100-1000 de ori mai mult pana cand numele lor a fost scris in stele. Am vazut un documentar legat de Freddie Mercury si de Queen. A fost un om care si-a asumat partile lui negative si pe planul carierei a facut cat un infinit de oameni. A trait fiecare secunda facand muzica pentru altii, ajutand oameni sa isi traiasca momente, suparari si fericiri pe muzica sa.

Asa au fost toti oamenii mari. Au multumit pentru faptul ca nimeni nu a crezut in ei si asta a fost factorul motivant suprem. Acesta a fost semnul: cand nimeni nu a crezut a fost un pas prin care Dumnezeu le-a spus oamenilor ca are pregatita o viata plina de success si premii. Pentru ca dincolo de Iad e Rai si dincolo de soare au existat o groaza de nori. Depinde unde vrem sa ramanem. Asta e viata, unii aleg sa fie doar intre groapa si cer, pe o linie de plutire; cei care se ridica inteleg ca dincolo de nori asteapta soarele.

Nu ar mai exista viata daca la inceput nu ar fi nimicul.

Petrișor Buruiană

5 noiembrie 2018

La 100 de ani…

Petrișor și Mike încep încă o sesiune de terapie.

– De această dată, Mike, vom încerca ceva puțin diferit, ceva ce nu am mai făcut până acum.

– Sună interesant, spune Mike afabil.

– O să vreau să te relaxezi puțin căci astăzi vom încerca să rememorăm – adică să rememorezi – o amintire plăcută din copilărie. Se spune că în timpul perioadei fragede a vieții, omul este nepăsător de griji și stres, și are comoara sufletului încă avidă de a arde frumos, de a trăi viața cu adevărat.

Petrișor încerca astfel să-l facă pe Mike să găsească în el o amintire plăcută, din care să extragă cu un forceps imaginar acei sâmburi de dorință de viață și emoție, care să-l ajute să întâmpine viața de acum nu cu curaj sau raționament, cât cu abilitatea de a simți. Căci așa îi stă bine unui om.

Acum, eu, povestitorul, îți las ție carnetul cu notițe și pixul psihologului terapeut, lăsându-te în postura lui Petrișor iar eu îmi voi lua rolul lui Mike, de data aceasta, cel adevărat.

Gândindu-mă la o întâmplare sau eveniment plăcut al copilăriei, nu pot uita aniversarea de 80 de ani a bunicii mele.

Bunica mea era născută în 1920. Era deodată cu istoria, puteam zice. I-a prin pe regi, pe legionari, răzoiul mondial și harta României dodoloațe, României mari.

Ca un disclaimer, acest articol nu dorește să pună accentul pe centenarul României mari, a României-100 de ani de la Marea Unire, ci doar să vorbească despre strămoașa mea.

Căci, ce ar fi România și ce ar mai însemna ea pentru noi dacă nu oamenii cetățeni români sau măcar cei care au simțit și simt românește.

Iar acum, gândindu-mă la România trecută mă gândesc implicit și la bunica, la istorie. La întoarcerea la origini. Căci în cadrul familiei am învățat noi toți conceptul de patrie, de apartenență la neam.

Dar destul cu vorbăria semipatriotică!

Bunica mea se născuse într-o zi de sărbătoare, 26 octombrie, ziua de Sf. Dumitru. Însă cum atunci bolile copilăriei erau necruțătoare, un copil nu era înregistrat la evidența persoanelor decât după câteva zile, astfel părinții să vadă de copilul va trăi sau nu.

Așa că bunica mea s-a născut oficial – în acte – câteva zile mai târziu, tot într-o zi de sărbătoare – pe 8 noiembrie – de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.

Nu o chema nici Dumitrița, nici Mihaela, nici Gabi, căci părinții ei și moșii mei i-au dat cel mai comun nume din lume – Maria.

Avea să fie înmormântată tot într-o zi de sărbătoare, duminica, astfel viața îi fusese încadrată între două sărbători religioase calendaristic; sărbătoarea vieții însoțită înainte și după de alte două sărbători. Ce frumos!

Dar să revenim la momentul copilăriei mele pe care vreau să-l redau.

Eram de vreo 10 ani când tata i-a organizat bunicii aniversarea zilei de naștere.

Nu eram în familie prea festiviști – eu ziua de naștere mi-am ținut-o prima oară în facultate, când deja îmi luasem zborul, pot zice – dar un moment așa de rar nu putea fi trecut oricum precum registrul vârstei bunicii care atinsese rotunda bornă 80.

La aniversarea ei, tata a dat o masă la care au venit toți vecinii de pe stradă. Stăteam la o stradă mică, nu prea lungă, de case, iar majoritatea vecinilor erau pensionari, de vârsta bunicii.

Au venit la aniversare doamna X, refugiată din Basarabia care se stabilise în România după deportarea din al doilea război mondial, domnul Popescu, un bătrânel tare simpatic și poate cel mai stilat om pe care să-l fi știut vreodată, mereu cu bunele maniere la el, doamna LV, vecina de peste drum, care ne dădea mingea când ne jucam, copiii, și aruncam mingea după gard, și doamna V, o femeie foarte cumsecade.

Ca și ceilalți toți de altfel.

Nu țin minte prea multe din acest eveniment decât poate toastul.

– Să ne vedem și la aniversarea de 100 de ani! spunea domnul Popescu, după ce îi uraseră toți la mulți ani Marietei, cum i se spunea bunicii mele.

Atunci bunica avea doar 80 de ani, iar ceilalți vecini comeseni nu aveau vârste depărtate de acest număr.

Mă bucură când mă gândesc, totuși, că am și au apucat să trăiască și să celebreze așa un eveniment împreună, căci apoi soarta și perisabilitatea vieții aveau să se aștearnă peste cei prezenți.

Domnul Popescu avea să se stingă la o vârstă onorabilă, nu înainte de a călători, de unul singur(!) în Canada pentru a-și vizita fiica stabilită acolo. Pun pariu că educația și noblețea sa i-au servit ca o veritabilă carte de vizită străinilor canadieni. Cu nepotul său aveam să mă întâlnesc mai pe urmă, în Brașov, printr-o coincidență, aflând că avem locuri comune în copilăriile noastre.

Doamna LV se mutase apoi la copiii ei, într-un oraș mai îndepărtat al țării, pentru a putea fi îngrijită mai bine decât să stea singură. O dată mai venise în vizită la bunica mea, Marieta, adusă de copiii ei.

N-a fost o discuție prea lungă, nici vorbă de taifas, căci mințile ambelor octogenare începuseră să se erodeze, dar, chiar dacă nu mai știau cu cine vorbeau sau nici măcar cine erau ele, poate, se putea simți în atmosferă emoția revederii cu o persoană dragă.

Doamna V avea să se stingă și ea în perioada când terminasem anul I de liceu iar de doamna X nu mai știu nimic, nici măcar dacă mai trăiește.

Acum fiii comesenilor lor au familii, la rândul lor, familiile lor, în timp ce unii s-au mutat sau au vândut casele părintești pentru a face loc altor oameni să stea în acel loc ce reprezenta parte din copilăria mea.

Bunica mea ar fi împlinit 98 de ani săptămâna trecută.

Dar pun pariu că, undeva în rai, peste 2 ani de zile, se vor strânge iar comesenii, pentru a-i ura bunicii la mulți ani, ca apoi domnul Popescu să spună:

– Marieta, am făcut cum am promis, ne-am strâns să fim împreună și la 100 de ani!

cu emoție,

Mike

31 octombrie 2018

O eternitate cât o viață

Traiesc o stare de contemplare continua. Nu are rost sa ma las din visat, pentru ca atunci simt ca traiesc. Intampin taramuri de mult uitate, sentimente disparate, ma intalnesc cu zane si readuc dinozauri. Totul e posibil cand visezi.

Legenda spune ca timpul, in Rai, e asa de lung incat o secunda pe celalalt taram inseamna cat o viata sau ma rog, cam asa ceva. Ma gandesc adesea cat de scurta e viata si cat de lunga e eternitatea si nu imi pot inchipui cat inseamna un minut pe Pamant acolo sus.

Minutul Acela care unii asteapta sa treaca pentru a umple paharul unei zile obositoare. Minutul de care unii trag pentru a termina un examen si a lua o nota cel putin de trecere. Toate minutele sunt egale, din nefericire, dragii mei, sau din fericire.

Am invatat ca viata e un ansamblu de minute care oricum trec. Viata e un ansamblu de minute, facute sa explodeze. Perioadele vietii sunt impartite. Ne trebuie ceva sa ne dam seama cum curge raul si ca el chiar curge.

Ma gandeam de ce ne raman eroii intipariti in minte? Pentru ca se lupta si castiga. Pentru ca sunt buni si corecti, pentru ca ajung sa salveze si sa nasca sentimente profunde, pentru ca atunci cand ne punem in fata ecranelor stim ca trebuie sa castige cei buni. Sunt frumosi pentru ca aleg ce e bun si oricat de rau ar alege, situatia se termina bine.

In povestile vietii apar alte obstacole pentru care eroii sunt atat de putin. Apar banii, apare presiunea, apare o suita de factori ce nu putem sa ii ignoram deoarece exista si ne lovim de ei.

Eu prefer sa ma retrag in lumea mea, creata cu personaje din romane si sa ma las prada visarii. Lumea in general, nu are certitudinea lumii de dincolo pentru ca nu are timp sa se gandeasca. E prinsa in lucruri mici si nu intelege ca acolo ne asteapta eternitatea. E inutil sa trecem cu vederea timpul ce pandeste. In fond toti trebuie sa ajungem doborati de timp, poate si pentru ca asteptam ca el sa treaca uite asa.

In Eden, cand vom fi toti fericiti, avem voie sa stam si sa cutreieram. Pe Pamant suntem datori sa visam si sa incercam din rasputeri sa transformam viata intr-o gradina roditoare. Nu avem voie sa stam doborati de obstacole si sa ne plangem de mila.

Vreau sa fiu repetitiv pentru ca am vazut minuni cu ochii mei si am vazut oameni care pun bazele minunilor zilnic. Pana la urma si minunea are nevoie de un aeroport unde sa aterizeze cand vrea Dumnezeu.

Vreau sa termin cu o nota optimista si sa adaug unul dintre citatele mele preferate: “daca ti s-a dat un vis, sigur ti s-a dat si o cale sa-l realizezi”. Dincolo de orice viata este o eternitate si dincolo de o eternitate este El care sigur ne asteapta!

Petrișor Buruiană

25 octombrie 2018

Condamnați la succes

Am vazut azi orasul meu. Sufera de o frumusete inspaimantatoare, egala aproape cu un pact facut cu Dumnezeu. Condamnat sa asist zilnic la cele mai inspaimantatoare privelisti frumoase din Romania si sa ma intalnesc cu oameni uitati de timp si de nori.

Pe zi ce trece, timpul necrutator imi sopteste ca a venit, inconjurandu-ma cu asalturi de semeni ce imi ma desfata spunandu-mi ca traiesc! Iubesc ce fac pentru ca sunt psiholog si imi place sa cred ca ajut. Ma bag in sufletele oamenilor si caut resurse sa potolesc furtuni.

Fiecare zi o traiesc din plin doar cu resentimente si ganduri ce imi spun ca ar fi putut nu mai bine, de mii de ori mai bine. Inca sunt in cautarea succesului, intalnindu-ma cu sansa sa profesez ce imi place la un liceu pentru copii cu probleme. Pana la urma asta mi-am ales.

Gandesc ca noi, tinerii, suntem cam casapiti de sistem. Condamnati sa fugim in strainatate pentru speranta unei vieti mai bune, ne multumim cu mult prea putin. Ne profesam meseriile ce le-am facut prin facultati in goana dupa diplome si masteruri care sa ne confirme traiectoria pentru ce facem in facultate. Studii si drumuri lungi, usi ce se deschid cu diplome.

In fiecare zi alergam dupa confirmari! Oriunde mergem – diplome, pretutindeni – medalii, pretutindeni – bani, profesori, doctori si totul fara carti! Cu tablete, cu telefoane si cu tehnologie. Traim viata noastra cu cerinte destul de modeste pentru o lume care tipa pentru a-ti oferi! Ne multumim sa spunem ca e destul putinul pe care il avem, sa ne lipsim de entuziasm si sa ne inecam amarul in ceva.

Il inecam in hobby-uri, suntem pozitivi, suntem cuprinsi de alcool, suntem deprimati, gandim prea mult si prea adanc, suntem depresivi. Punem prea repede etichete si suferim de imagine. Nu suntem in rand cu lumea si ne doare. Trebuie sa fim normali pentru ca in Romania exista doar alb si negru. Linia e subtire intre ratare si reusita. Pentru a te rata trebuie doar sa nu faci ce zice restul lumii, sau ce crede. Daca te incadrezi in criterii mediocre, esti admis.

Oare chiar nu mai reusim sa vedem ce mici devenim si ce expectante marunte avem? Nu mai reusim sa vedem grozavele frumuseti ale naturii pentru ca ni se pare ca totul ni se cuvine. Uitam de oamenii ce trag de fiecare secunda si nu se pot bucura de un rasarit. Uitam sa ascultam pentru ca ne place sa ne auzim.

Ma intrebam ce este succesul sau daca este direct proportional cu fericirea. Sunt intrebari la care nu vom sti niciodata sa raspundem pentru ca avem doar sentimentul ca empatizam cu starile.

Mai bine hai sa lasam timpul sa hotarasca in locul nostru! Sa invatam sa traim mai intens culorile unui curcubeu complicat de simplu. Haideti sa facem zilnic parte dintr-un proces de metamorfoza continua, fara a ne pune intrebari! Sa analizam doar formele duse la apogeul trairii lor. Timpul sa ne fie calauza si Dumnezeu muza spirituala, sa introducem culori in vietile noastre si sa spargem barierele propriului destin.

Pana la urma viata este despre sfidarea limitelor si despre iubire! Atat putem cuprinde noi, muritorii.

Petrisor Buruiana

19 octombrie 2018

O mare de sentimente

Alb si negru cu putina scortisoara! Mai poti adauga o foaie alba impaturita in care sa fie poza cuiva drag, ce o tii cu tine in suflet mereu. Ar putea fi in noaptea ce vantul bate, aducand la iveala miresme de iasomnie imbibate in musetel.

Ai fi putut fi intro masina de Formula 1 pilotata de insasi diavolul imbracat la sacou, deghizat in print. Sigur ne-a vizitat de cateva ori, doar ca era altfel. Cred ca adesea l-am vazut prin ochii tai cititorule si l-am salutat cu salve de tun.

Tu, printesa imbracata in rosu, mi l-ai adus si pe Dumnezeu in minte, ca pe un porumbel de foc, ce impartea iubire sub forma unei portiuni magice.

Iubesc cuvintele, pentru ca ele descriu cel mai bine lucrurile ce nu pot fi descrise decat de suflet.

Se facea ca era soare, iar frumusetea ta radia de peste tot. Patrundea de peste tot, culegand roadele de pe campuri, aduceai fericire doar cu gandul tau si imparteai armonie. Animalele, copii, Dumnezeu si diavolul erau prieteni, nereusind sa se certe. Asta era realitatea in care traiam eu, cuprins de fericirea prezentei tale.

Stiam ca diavolul sta la panda sa strice momentele, cu sarmul lui neinteles si malefic. Asa s-a intamplat. Doar cu un gest a dinamizat lumea, creind un razboi intre cutit si furculita, intre soare si luna, intre mama si tata. A intervenit Dumnezeu, care a Calmat, a mai pus lucrurile in ordine.

Tu ai murit, dar nu pentru totdeauna. Ai alunecat in acvariul cu pesti colorati si m-ai lasat. De atunci lucrurile se desfasoara normal pe Pamant, din clipa in care lucrurile au inceput sa aiba sens.

Nu am reusit niciodata sa inteleg de ce oamenii simt nevoia ca toate lucrurile sa aiba o ordine. Haosol aduce idei constructive, schimba minti, ajuta memoria si creativitatea. In continuare cred ca singurul rationament pe care trebuie sa il avem este Dumnezeu.

Haideti sa lasam lucrurile fara ordine, fara complicatii. Sigur ne-am defini niste oameni mai integri daca am lasa creativitatea si simtul ludic sa ne inconjoare. Sa gandim intens, inconstant si cu pauze lungi. Sa avem timp sa savuram muzica jazz la cafea si sa fim mai buni. Propun sa creem un univers paralel, ce ne va scoate in evidenta ca pe niste fiinte bune si gata de progres fara sa lasam asfalturile sa ne incinga creierii si televizoarele sa ne retardeze.

Lumea asta mica ar avea loc de putin rau, asa ca piperul, pentru ca fara rau binele nu ar mai aparea deloc, iar fara bine, povestile nu s-ar mai incheia deloc. Ar dura zi si noapte, iar finalele nu ar mai fi nici previzibile nici imprevizibile.

Asa se nasc eroii, din diavoli, si ajung sa fie ingeri, pentru ca evolutia inseamna sacrificiu, ambitie si dezordine creativa. Asta e sfarsitul unei ere de lucruri liniare ce vor fi inlocuite cu cele originale si pline de sens pozitiv.

Petrisor Buruiana

Povestea perfectă

Cei doi prieteni, Petrișor și Mike, stăteau la o terasă și depănau taine într-ale scrisului și năzuințe cu privire la blogul lor.

– Mike, tocmai am scris al cincilea articol consecutiv, pe blog. Știi ce înseamnă asta, nu?

– Că ai fost prolific în ultima vreme, bănuiesc.

– Da, și asta. Dar mai ales înseamnă că tu nu ai mai scris de mult. Ce se întâmplă? întreabă Petrișor cu un aer mai mult îngrijorător și consiliant decât acuzator.

– Fără a încerca să-mi găsesc scuze, își începe Mike pledoaria, căci m-am gândit să mai scriu și eu, cred că problema nu este lipsa inspirației sau tragerea de inimă, ci faptul că îmi vine greu să găsesc exact cuvintele potrivite pe care să le aștern pe pagina albă. Să leg șirurile idelor între ele în același timp cadențat dar și suficient de armonios, încât să las cititorul în priză, să nu mai lase de citit articolul până la finalul său. Să găsesc acel început și stil suficient de bun, cu alte cuvinte.

După câteva clipe de analiză, mintea pătrunzătoare a lui Petrișor își dădu seama ce mintea lui Mike voia să spună chiar și fără ca Mike să-și dea seama.

– Mike, tu nu vrei să cauți un stil cât mai bun.

– Nu asta caut?

– Nu. Tu vrei să cauți stilul perfect.

– .

– Și știi că perfecțiunea nu există.

– Da, dar către ea ar trebui să tindem.

– Povești. Știi că Michelangello spunea că dacă ar fi trebuit să creeze doar acele opere ale sale pe care le-ar fi considerat perfecte, ar fi publicat mult mai puține? Poate chiar nici una?

– Nu știam, însă cred că toți ar trebui să ne îndreptăm către o formă cât mai perfectă și finită a realizărilor noastre! Spuneai că nu există perfecțiunea. Dar de poezia lui Eminescu ce părere ai? Nu a adus el limba română la forma ei perfectă, în opera lui?

– Mike, Eminescu nu a fost niciodată un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Și nu vreau să sune ca o ofensă adusă marelui geniu și lasă-mă să-ți explic:

Spiritul său critic și-a găsit vocația în arta criticii și a gazetăriei. Perfecțiunea sa s-a manifestat în viața socială, în tânjirea lui după românescul etern și în culpabilizarea clasei politice ale timpului său, nedemne de numele țării ce o reprezentau.

Să-ți spun că multe opere ale sale au fost postume? Chiar și antumele sale au fost publicate de către colegii săi din Junimea, căci Eminescu nu credea despre ele că ar fi de vreo valoare… în formă finită. Perfectă.

– Bine, hai să nu intrăm acum prea adânc în cosmologia eminesciană, ci spune-mi, Petre, cum să fac să scriu bine, măcar.

– Tu nu trebuie să scrii bine. Trebuie doar să scrii.

– Doar atât?

Bine este doar în aprecierea celui ce citește. Datoria ta este să o faci!

– În regulă. Dar cum să încep să povestesc? Doar așa?

– Așa cum începe fiecare poveste 😉

A fost odată…

Mike,

9 octombrie 2018,

Brașov

Oameni speciali

Intr-o realitate in care doar amintirea pasilor ne provoaca gandul sa nu uitam ca au existat niste oameni cu care am vorbit, chiar si 1 minut, 1 an, o viata, nu ne e usor sa nu uitam lucrurile mari si emotiile petrecute alaturi de fiecare om in parte. Adesea un ambalaj ne imbraca facandu-ne sa parem la fel. Realitatea ma face sa cred ca suntem asemanatori cafelei… aparent aceeasi dar mereu diferita. Clipele au sarm, la fel ca oamenii… mereu speciale si niciodata aceleasi.

De cativa ani reusesc sa vad in oameni ceva special. Acel lucru de nespus in cuvinte insa la unii e mai proeminent. La unii e mai acentuat acel ceva decat la altii, pluteste in aer. Am hotarat sa ma apuc de master acum 2 ani. O lunga perioada am crezut ca am facut cea mai rea alegere. Totusi… la fecare deplasare Piatra-Iasi intalneam oameni noi, locuri si senzatii extreme.

Frumosul se construieste la fel ca si uratul…cu migala si cu esente tari… cum e cafeaua cu rom. Am ajuns la Iasi la master… Nu vedeam nimic special insa oamenii parca se autointreveau, cu viteza luminii. Niste pragmatice furnici, ce roiau in cautarea diplomelor. Ce sa caut eu un visitor cu ritmul meu lent si lipsit de vlaga acompaniat de o lipsa de entuziasm specifica? A fost doar un gand ce m-a facut sa nu renunt.

Oamenii din jurul meu, atat din Piatra cat si din Iasi m-au lamurit sa nu renunt si cu acest prilej simt nevoia sa le multumesc. Am intalnit la master si niste personaje ciudate, dar si niste oameni bine pregatiti.

M-am confundat cu voiciunea unui oras cu istorie si cu prieteni noi, legati prin cordon ombilical de cuvantul sinceritate. Am intalnit oameni ce citesc, in goana dupa cunoastere, am vazut ochi ce nimeni nu ii putea opri din drumul spre success.

Am mers la cursuri si am intalnit pe cineva special. Imbracata in negru si putin sfioasa, vedeam o colega pragmatica ce lua doar 10. Nimic special, aparent. “Trebuia sa existe si asa ceva” mi-am zis. Ceva m-a atras la ea pentru ca mereu am simtit admiratie pentru cei ce fac ce nu am reusit eu. Au trecut 2 ani de master sa inteleg ca doar 1 detaliu poate cuprinde 2 lumi paralele, 2 extraterestri veniti din alte vieti.

Pentru visatori cel mai important e ca la capatul unui zmeu ce pluteste, sa existe cineva sa tina o sfoara, la fel cum pentru un pragmatic e important sa se mai si transforme in zmeu. In fond, nimeni nu neaga faptul ca in viata mai exista si furtuni dar “calitatea unui om este data de puterea cu care sta inaintea furtunii”. Consider o binecuvantare sosirea unui om nou in viata mea, mai ales cand calitatea este data de rezultate.

Petrișor Buruiană

7 octombrie 2018

Deschidere

Deschidere.

Ieșire.

Exod.

Asta încerca robustul și rigidul Mike să-i explice lui Petrișor, referitor la blogul lor care era un fel de jurnal sau log terapeutic.

Mike cunoștea bine logistica webului și a calculatoarelor, în timp ce Petrișor avea datoria creării de content, fiind cu partea artistică.

Petrișor însă nu avea încredere așa de mult în calculatoare și în toată tehnologia asta amorfă, așa că Mike transcria și publica pe net pergamentele primite de la Petrișor, exact cum logofătul îi trimitea corespondența lui Vodă, în vremurile din vechime.

Acum însă, logofătul Mike încerca să îl convingă pe Petrișor să creeze huburi de socializare, un fel de seri literare online, iar un prim pas era să lase ceilalți utilizatori să poată posta comentarii la articolele de pe blog.

Aprecierile articolelor lui Petrișor veneau cel mai adesea, în marea lor majoritate, tot de la alți bloggeri, însă Petrișor nu recepta acest fapt al aprecierii ca venind de la o altă ființă umană, căci toți userii pe net erau atât de impersonali, neavând decât un avatar (o poză), un pseudonim și un mail!

Putea crede chiar că aceștia ce comentau sau apreciau pagina blogului nu erau decât alți roboți, poate chiar agenți virtuali creați de Mike pentru a-l consola pe prietenul său, Petrișor, că lumea îl citește.

Astăzi însă situația avea să se schimbe, și chiar introvertitul Mike avea să preia inițiativa și să îl îndemne pe Petrișor să iasă din carapace și să intre în virtual, în realitatea 2.0, unde orice om putea deveni cine dorea, ascunzându-se în spatele unui nume pentru a-și etala chiar și cele mai ascunse laturi ale personalității.

În spațiul virtual, în acest mediu încă prototipic pentru umanitate, Mike era expertul, psihologul și îndrumătorul lui Petrișor, în timp ce Petrișor era inițiatul ce crea, pășind cu pași timizi în vasta lume a internetului.

Acești doi se completau foarte bine, Mike – robotul, exactul – și Petrișor – artistul, boemul, îndreptat cu atenția către cele spirituale.

Ei erau emisfera stângă (responsabilă cu științele matematice) și emisfera dreaptă (cea cu partea artistică și ludică).

Ei erau cei doi djini, spiridușii de pe umăr care șoptesc în ureche și îndeamnă la fapte bune sau rele, în funcție de polaritatea lor morală.

Ei eram eu. Bun și rău.

Da! Tu cel ce citești!

Fără tine această poveste nu ar exista căci n-ar fi ochi să o citească și minte să o perceapă.

Prin tine există și blogul și mulțumită ție existăm și noi, cei ce creem content. Așa online cum îl citești acum.

Zile frumoase să ai!

Mike

14 septembrie, Brașov

Prin acest articol anunțăm că puteți lăsa și comentarii la articolele noastre de acum încolo.

Autorii

Life is life!

Lumea in care traim este asa de imprevizibila. Uneori suntem sus, alteori jos. Asa suntem conceputi ca fiecare noapte, sa o terminam cu o dimineata. Suntem oameni si asta o simtim zilnic. Binecuvantate finite ce roiesc intr-un musuroi, adevarate filme de imaginatie a creatorului.

Oamenii sunt speciali si de aceea Dumnezeu ne-a binecuvantat facandu-ne asa, rai de la natura. A pus putina constiinta pentru a putea echilibra o balanta perfecta. Traim zi de zi o cascada de sentimente si ne oprim in fata frumoasei lumi.

Avem nevoie de confirmari sa stim ca existam! Nu putem crede ca am putea trai doar ca un fulger in ochii unui copil ce doar isi imagineaza lumea noastra! Stiti ce e frumos? Adesea simtim ca explicatiile savante tin cont de o logica si ne place sa credem ca lucrurile au sens! Viata este asa de frumoasa incat intrece imaginatia lui Kafka din Procesul. Este ilogic de perfecta si inexplicabil de intensa!

Cineva care ne iubeste probabil chiar acum ne vede si rade stand si privind firele de iarba care sunt ude. Niste gazulite capabile sa faca lucruri incredibile!

Traim zi de zi o viata inexplicabila, acoperita doar de titlul cantecului „Life is life!” Avem nevoie de trecut pentru a ne confirma ca suntem aici si de prezent pentru a sti ca a existat un trecut! Viitorul este incert si imprevizibil! Suntem atrasi dar in acelasi timp si respinsi de ideea noului ce ne imbina vietile explorandu-ne imaginatia!

Suntem rodul unui curs al vietii ghidat de Dumnezeu cu subliminalele spirituale ce ne ajuta. Iubirea este insa mult mai complexa, un sentiment rar, asa de abstract incat nu poate fi cuantificat in cuvinte ci doar sadite granite largi cu ajutorul lor.

Oamenii…parasesc de dragul nonconformismului, lasa mari si tari pentru noi inceputuri, nu se regasesc in nimic, se regasesc in tot si traiesc o libertate ingradita de propriile sentimente, temeri si comportamente ce influenteaza.

Se intorc la locuri dragi pentru a capata putere si energia de a continua, sadesc case ce confirma puterea de munca, dar in final parasesc lumea cu sentimente amare sau dulci. Perspectiva oamenilor care vad viata un razboi, se rasfrange asupra comportamentului lor, dandu-le chiar aerul de soldati supravietuitori.

Ar fi pacat sa vedem si sa putem atinge Raiul, fara sa depasim obstacole. Traim sentimente ce ne aduc aminte de consolele aruncate in prafurile dabaraleleor. Societatea de consum nu ne mai lasa sa vedem lumina de la caputul tunelurilor si devedenim niste oameni de zapada. Cadem in plasa timpului, doar supravietuind si asteptand timpul sa treaca.

Suntem creati pentru a trai fara prejudecati si lipsiti de rautatea transmisa de asfalturile incalzite. Dincolo de nori, ne asteapta muzele noastre spirituale, gata sa ne preia si sa ne ofere comoara din cer! Sa pretuim paharele nebuniei de 1 secunda, cat ar valora viata in gradina Raiului si sa ne bucuram de imperfectiunile noastre ca fiinte trecatoare.

Propun sa ne lasam calauziti de spirit si sa trecem obstacolele vietii cu gandul la recompensa divina! Inchei compunerea si spun doar atat…va urez doar flori si pace!!!!!

Petrișor Buruiană

3 septembrie 2018

Mângâiere

Suntem in plina vara, iar trotuarele sunt pline de vara. Aleg cafeneaua prietenilor mei, unde pot sa vad lumea si sa imi servesc cafeaua de dimineata. Te caut cu privirea, oriunde ai fi si oricine ai fi. Cuprind cu ochii panorama si peisajele de munte oferite de Piatra-Neamt.

Imi incarc mintea cu soare si ma gandesc. Aduc furtunile trecutului sa incalece corabiile prezentului. Mintea imi nascoceste o livada plina cu copaci de toate felurile, de la bananieri, caisi, piersici, pruni, meri pana la compania ta, placuta, ce intampina meru, cu drag fiecare moment. Daca ai fi fost langa mine, sigur ne-am fi servit cafeaua in livada, prinsi de mirosul fructelor.

Luam barca de langa pomii fructiferi si facem o plimbare pe lac. Ne gandim la aromele trecutului si la soarele ce rade, infrumusetat de chipul tau. Lasam animalele din padure sa isi manifeste salbaticia. Ador sa te apar de lupii ce se aud si de maimutele ce vor sa sara in gradina noastra, protejata de un cerc imaginar de oxigen.


Stam pe lac, cu cartile in mana si admiram padurea. E mai frumoasa ca ieri si mai zgomotoasa parca. Doar tu ma faci sa vad lucrurile mai bune zilnic, mai atractive si mult mai originale. Tu, cea care vei fi langa mine ma inspiri si imi dai putere dimineata, sa imi imaginez si sa iubesc. Ma faci sa traiesc deja acolo unde visele se intersecteaza cu imaginatia.


Cu tine voi avea fetita cea frumoasa, cu ochi caprui si par brunet si baiatul blond cu ochii verzi.
Te voi duce la teatru si iti voi servi cafeaua la pat zilnic, acompaniat de natura ce contempla doar sa ne fie noua bine.


Ma gandeam, de ce lasa trecutul multe lucruri frumoase neduse la capat? Mintea mea a venit cu un raspuns. Lasam in urma oameni si locuri, pentru a avea surse de inspiratie cand meditam la nemurirea sufletului. Lasam in urma persoane dragi, pentru a le proiecta in viitorul nostru. De noi depinde daca le putem readuce in viata noastra, sau le lasam in vietile altora ori daca merita eforturile.


Conducem, cu glasul toamnei vocile trecutului si culegem vara prezentului cu unditele imaginatiei.


Asa te voi aduce la cafeaua zilnica, pe tine draga mea. Sigur te voi duce in casa viitorului, la lacul natural si la bananierii din curte. Alaturi de tine vreau sa plang si sa rad, sa ne pansam ranile si sa ne iubim. Alaturi de tine cei 2 copii ai nostri isi au un rost.


Viitorul este scara de care ne legam pentru a face lucrurile cat mai bine. El ne da adesea elenul alergatorului ce pleaca din blocstart asa ca nu uita…ia trecutul si construieste-ti prezentul, avand ca exemplu viitorul cel mai bun.


Alegerile fa-le cu cap si bucura-te de aroma clipelor! Asta e lectia ce o voi transmite azi. Fa totul si nimic, dar nimicul sa fie spre folosul inimii. Lasa inima sa gandeasca si construieste cu incredere. Fa din timp cel mai bun aliat!

Petrișor Buruiana

14 august 2018

Un vânt ce se cheamă…schimbare

Haideți să ne complicăm existența! Să începem să schimbăm oameni! Propun să facem exerciții complexe în care să nu ne mai lăsăm influențați… să trăim viața la parametri spectaculoși și să ne exacerbăm simțurile.

Mă gândeam să începem să ascultăm râuri și să mutăm munți cu gândirea noastră. Inventând lupta cu timpul, să ne bucurăm mai mult de clipele frumoase!

Cred că ne putem crea lumea noastră perfectă ajutați de mici trucuri! Cum ar fi să ne începem dimineața salutând toți cunoscuții? Să o facem ca și când ar fi cei mai buni prieteni? Cu zâmbetul pe buze și cu un „bună dimineața!” venit din suflet.

„ – Ce faci?

– Foarte bine!

– Ce bine arăți!”

Așa se nasc începuturile de conversații! Învață să ierți repede și să nu ții în tine cicatrici ce se pot transforma în răni! Învață să îți bei cafeaua cu sinceritate și cu aroma conversațiilor inteligente. Ia-ți savoarea din gustul, vorbele oamenilor și frumusețea lor. Bucură-te la realizările fiecăruia! E păcat să nutrești invidie și răutate.

Fii demn! Fii sincer! Fii săritor și fii bun!

Zilnic lăsăm în urma trotuarelor mii de oameni cu care ne vom revedea sau nu! E păcat să lăsăm vorbele mici să treacă fără a fi transformate în lucruri mărețe.

Aș vrea ca fiecare dintre noi să oprească timpul și să vadă cât de multe beneficii ne aduce viața trăită detaliu cu detaliu!

Asta este adrenalina omului fericit! Zâmbetul, mulțumirea și frumusețea sufeltească! Pe lângă oricare om ce te ascultă pentru o fracțiune de secundă, să stea timpul în loc și să rămâi nemuritor!

Pentru fiecare minut să devii veșnic! Celor ce consideră timpul o unealtă pierdută le spun să îl transforme în clipe de neuitat câștigate. Asta este viața!

Un conglomerat de clipe ce duc la veșnicie, nicidecum un loc în care se vor duce bătălii pentru supraviețuire.

Petrișor Buruiană

Devenire

Nu mult trecuse de când Mike visase, pentru prima oară poate, și deja începea să o facă în mod constant, și ce-i mai important, să viseze chiar și cu ochii deschiși.

Sub atenta supraveghere a lui Petrișor, calculatul Mike începea să riște, să-și asume provocări, să trăiască viața în parametri normali, putem spune.

Cu toate acestea, riscurile lui Mike erau calculate la centimă, deoarece acesta nu se putea debarasa așa de ușor de trecutu-i înțesat de calcule probabilistice și teoretizări excesive. E drept că acest dar i-ar fi picat bine la un joc de Blackjack 😉

– Ce îmi poți spune nou față de data trecută? întrebă Petrișor, începându-și terapia într-una din aceste zile.

– Puține lucruri, doctore terapeut. Dar ce pot spune este că am început să cunosc mai bine latura și rasa umană, atribuindu-i un aspect total necunoscut mie până deunăzi; iar acesta este sufletul.

– Interesant. Și spune-mi, Mike, cum percepi tu sufletul? Al tău. Al oamenilor. Al celorlalți…

– Din punct de vedere chimico-fiziologic, toate membranele și celulele unui organism uman pot fi ușor încadrate în imaginea unei mașini ultra-performante, cum n-a mai existat până acum pe planeta Pământ. O mașină fragilă, utilizată de cele mai multe ori în scopuri viciate, dar în orice caz, o mașină perfectă. Din multe puncte de vedere.

– Și despre suflet…

– Cu asta voiam să continui,

Totul pare angrenat și condus prin niște ițe imperceptibile mie, poate electromagnetice, poate plasmatice, dar ce numiți voi suflet eu îmi dau seama că nu este nimic altceva decât o conștiință superioară materiei, ale cărei origini, scop și sens sunt încă necunoscute mie.

– Dar dacă e să privim la nivel global, nu crezi că această conștiință este mai mult decât una dependentă de individ, ci una generală, care nu leagă doar celulele unele de altele, ci oamenii ca specimene unii de alții? Cum privești tu lucrul acesta? îl întrebă Petrișor pe Mike, gândindu-se în sinea sa: Doamne, am început să vorbesc ca și robotul din fața mea!

– Aici găsesc punctul nevralgic, Petrișor, spuse Mike făcând o grimasă.

Experimentând interacțiunile umane, găsesc aceleași tipare la diferiți oameni, indivizi ce se pot încadra foarte bine sociologic atât în areale comune de studiu cât și în ceea ce numești tu societate.

Avansând în interiorul problemei, îmi dau seama, percep, simt cum oameni se atașează de mine pe măsură ce mă deschid, alții mă irită sau doar mă ignoră, și în tot acest troc de sentimente observ fragilitatea și perisabilitatea relațiilor interumane 😦

– Nu crezi că ești negativist? Prea pesimist?

– Aș vrea ca asta să fie doar percepția mea, însă experimentând inclusiv pe plan sentimental, cu cât mă deschid mai mult unora ce par de încredere, cu atât crește riscul de a fi rănit, și în toată această loterie de oameni și emoții, constant cu regret că este inutil și fără sens să începi o colaborare, o relație sau doar o simplă discuție fără ca celălalt să-și urmeze propriul interes, doar de el știut, căci n-am întâlnit pe nimeni până acum să se dedice 100% relației sau unui scop comunitar benefic.

După ce ascultă confesiunea lui Mike, Petrișor își sublinie o idee în propria-i minte, ca apoi să constate:

– Mike, este normal ceea ce simți și gândești. Dar cu riscul de a te dezamăgi, află că nu există relația perfectă, nici măcar omul perfect nu există.

În concret și real, nu se poate atinge 100%, cu atât mai mult în relațiile dintre oameni. Dar ce e important pentru tine este să te deschizi în continuare, să-ți calculezi pașii așa cum tu știi cel mai bine și să-ți stabilești care îți sunt aliații și care vrăjmașii.

Ai început deja să sintetizezi destul de bine imperfecțiunea umană și tarele caracterelor false. Tocmai acum, când știi ce este răul din oameni, îl poți diferenția de bine.

Abia de-acum începe adevărata căutare, a semenilor ce merită cu adevărat atenția și sentimentele tale, atât de atrofiate cum sunt ele la început. Ai simțit ce înseamnă trădarea și ai aflat că întotdeauna este loc de iertare. Că a iubi un om cu tot ce reprezintă el (bun și rău), înseamnă să nu îi iei în seamă defectele, ba mai mult, să i le recunoști și cu toate astea să-l apreciezi în continuare necondiționat, pentru ce este el.

Ai început să devii… uman.

Mike

31 iulie 2018

Timpul și cântecul lui superb

Muzica este un înger nevăzut ce ne călăuzește. Firește, viața fiecăruia vine cu instrumentul necesar. Minunile se petrec și atunci când muzica întâlnește timpul, în punctul optim.

Am învățat să îmi ascult sufletul întrebându-l, iar când nu îl înțeleg, îl rog doar să îmi cânte. Așa deosebesc lucrurile pozitive de cele negative și direcția în care trebuie să merg.

Zilnic viața ne oferă lecții, ce merită să le încadrăm în portative și apoi să le înrămăm. Reprezintă singura modalitate în care putem captura timpul.

Cu toții putem avea propriul vernisaj, dar mulți nu mai cred, așa că folosesc vitrinele doar pentru a colecționa timp mort.

Plictiseala mereu a fost un păcat, la fel de degradant ca alcoolismul și drogurile. Fiecare secundă reprezintă pentru mine un moment activ în care observ oameni, locuri, gesturi, și le pun în suflet, la colecție.

Fiecare are în suflet propriile muzici cu care răzbate, se luptă, iar câștigătorul ascultă melodia cea mai frumoasă.

Cred că Pământul este locul în care timpul și-a întâlnit propria melodie, apoi vine pe Pământ, deghizat pentru unii în Bau-Bau, pentru alții în prințesa cea mai frumoasă, respectiv Făt-Frumos.

Cu toții luăm parte la spectacolul timpului și al muzicii. Și greșelile vin ca o înșiruire logică pe portativul timpului, însă suntem prea adânc afundați în trăirile cotidiene.

Când doi oameni se întâlnesc, muzica și timpul își dau acordul tacit al clipei unice. Noi alergăm dacă aceasta este bună sau nu.

Se zice că timpul stă în loc când doi oameni se iubesc, pentru a reveni când își amintesc de lumea în care își duc viața.

Așa ne dă Dumnezeu foaia albă, pe care noi ne așternem muzica.

Personal, cred că planeta are nevoie de o cât mai lungă muzică, pentru a salva omenirea, așa că vedeți timpul ca pe cel mai grozav prieten și ascultați muzica ce vă înconjoară doar cu sufletul.

Consilierul Pământului ce vrea salvarea sa prin autoîmbunătățirea și pozitivarea fiecărui individ.

Doar împreună putem face o lume mai bună și să dăm câteva artificii pentru timp și cântecul lui superb din sufletul fiecăruia.

Petrișor Buruiană

30 iulie 2018

Mi-e dor de tine

Astăzi, aici, acum, îmi atribui dreptul de a-mi fi dor de tine. Îmi aduc aminte de cuvântul dor și că este intraductibil.

Scriu cu stiloul și îmi reamintesc de momentele când mama stătea lângă mine și se uita cum penița aluneca pe caietul dictando. Un alt dor ascuns într-un ungher al sufletului.

Mi-e dor de copiii ce băteau în geam vara, când eram mici, așteptându-mă la joacă și de lumea călduroasă ce ne înconjura.

Îmi amintesc de „Robison Crusoe” și de „Cei 3 muschetari”, de Winetou și de Old Shatterhand. Sigur cel ce a inventat cuvântul dor s-a gândit și la personajele romanelor „La Medeleni” și la cele clădite cu atâta umor de Creangă în „Amintiri din copilărie” și de Caragiale în operele sale.

Cum spuneam, azi îmi e dor și de tine…de părul tău frumos și de vocea ta. De strigătul numelui meu și de eleganța caracteristică. Te visez și îmi spui că va fi bine. M-ai făcut mereu să mă simt în siguranță.

În fiecare dimineață cafeaua ar fi fost preparată doar pentru tine. Cu siguranță nu uitam nici de teatru sau de chitara ce ți-ar fi cântat zilnic.

Sute de coliere de cireșe ți-ar fi fost destinate iar stelele ar fi făcut parte din colecția ta de diamante, pentru cât de prețioasă ești.

Atât îmi e de dragă amintirea ta, pe care o păstrez cu sfințenie.

Recunosc, te-am omorât de sute de ori, în cele mai cumplite chinuri, și totuși… te-am salvat, având puterea de a te transforma într-o muză divină și perfectă, atât de sclipitoare te-am văzut.

Sunt un ghinionist… Nu pot să urăsc… vă spun sincer. Conștiința mea vine ca un buzdugan, făcând pași extremi de mari în iertarea oricărui om ce m-a dezamăgit.

Urăsc că nu pot urî și că nu pot folosi acest cuvânt pentru că ceva în mine crede așa de tare că nu există aceste noțiuni.

Nu pot avea frustrări și de asta merit să fiu compătimit. Ceva în mine, mereu mă îndeamnă să iubesc… atât… să iert și să învăț din greșeli. Am învățat să învăț și din victorii.

Așa sună lumea mea ideală… doar cu iubire și fără resentimente… cu dor… inima mea.

Petrișor Buruiană

18 iulie 2018

Drumul pavat cu intenții bune…

„Drumul pavat cu intenții bune…”

duce către iad, sau cel puțin așa spune un vechi proverb.

De la ultima întâlnire, Mike făcea tot ceea ce prietenul său Petrișor îl îndemna, ba chiar își dovedea competența și apetența către aspectele artistice, de finețe, ludice, reușind să îmbine nurliu aproape concretul gândirii sale cu fantezia imaginației, stimulată în mod salutar de psihologul Petrișor.

În tot acest timp însă, Mike continua să îl stimuleze și el pe prietenul și terapeutul său, provocându-l să rezolve ghicitori, probleme de logică transpuse fiecare în cotidianul zilei, ale fenomenelor și evenimentelor ce se perindau în viața de zi cu zi a societății. Erau probleme concrete, reale, dar numai o minte părtunzătoare ca a lui Petrișor le putea ține piept și conduce la o bună rezolvare, Petrișor având în plus ceea ce Mike nu avea, o imaginație bogată și un spirit detectiv ce părea inspirat dintr-o altă lume, cu toate calitățile matematice de necontestat ale lui Mike.

Ambii erau pe drumul cel bun.

Ajunși la un anumit stadiu în evoluția și colaborarea lor, Mike își dovedise la un moment dat neputința într-o anumită gravă problemă socială a țării în care trăiau.

Cu toate că dispunea de o minte sclipitoare în ceea ce privește statistica și analiza situației, droidul Mike se arăta dezarmat în a găsi o soluție, iar aici doar spiritul curant și fantezist al lui Petrișor putea răzbate.

– Petre, îi spuse Mike la un moment dat, aici e momentul când trebuie să te descurci singur în a rezolva problemele ce intervin. Ai trecut cu brio toate testele mele matematice, ai găsit răspunsuri la toate ghicitorile și chiar ai reușit să învingi Maestrul Șahist din propru-mi software în timp record! Știi deja tot ceea ce știu eu, ba chiar mai mult! Acum trebuie să treci următoarea bornă fără mine.

Petrișor era încrezător, căci zărea în el, pentru prima dată probabil, în ochii lui de robot livid, o privire de compasiune, un sentiment loial, un om cu sentimente sincere.

Petrișor nu știa însă că totul fusese o capcană. În antrenamentul și parcursul logico-științific la care îl ademenise Mike, Petrișor intrase subtil și neprevăzut pe terenul tehnologiei, al tărâmului conexiunii om-mașină. Și nu intrase singur, căci angrenase toată societatea odată cu el.

În tot timpul cât Petrișor rezolva cu intuiția-i providențială problemele provocatoare ale lui Mike, prietenul său își notase în super-computerul minții sale toți algoritmii posibili ale căilor neuronale creierului uman. De acum, știind tot ce se poate ști despre mintea omenească, Mike putea stăpâni totul, cu ajutorul tehnologiei moderne, nemaiavând nevoie de Petrișor.

Drumul pavat cu intenții bune ducea în iadul universului hipertehnologizat, al inutilității efortului uman și al evenimentelor previzibile.

Însă totul fusese un vis.

Mintea inconștientă a lui Mike îi oferise privilegiul de a visa, poate pentru prima oară de când Mike era conștient de sine. Semnul era că terapia lui Petrișor dădea rezultate, dar cel mai îmbucurător era că Mike începea să își antreneze imaginația. Chiar dacă visul fusese un coșmar, măcar Mike trăia. Simțea!

Numai drumul intenționat prin iad poate aduce la rezultatele cele mai bune.

Apropo, știai că noaptea, cel mai frig și cel mai întuneric este chiar înainte de răsăritul soarelui? 😉

Mike

4 iulie, 2018

În această săptămână…

Mike a mai răsfoit din biografiile marilor personalități, și a dedus:

👉de la cancelarul von Bismarck: că un nobil (juncker) îi poate reda unei națiuni unitatea și strălucirea, fapt ce-i poate conferi o aureolă de „părinte al patriei” 🛡

👉de la Thiers: că un om de mică statură poate face lucruri de statură națională, chiar continentală, reușind să militeze pentru o formă de guvernământ care să divizeze populația cel mai puțin ⚖️

👉de la Louise Michel: că o femeie combatantă, asemenea Ecaterinei Teodoroiu, anarhistă când vine vorba de drepturile celor oropsiți și minoritari, poate primi o pedeapsă cu închisoarea sau exilul în locul uneia cu moartea, dacă aceasta o cere pe cea din urmă ♟

👉de la Claude Monet: că un tablou refuzat în „prima ligă” poate crea un curent nou (impresionismul), lansându-și autorul ca pe un pictor consacrat, ce poate irupe din rândul „refuzaților” în galeria marilor artiști europeni 🎨

👉de la Cixi (împărăteasa): că o politică conservatoare nu se poate opune la nesfârșit curentelor reformatoare (interne sau internaționale), dar nu fără o rezistență pe măsură (revolta boxerilor din China din anul 1900) 🥊

👍și nu în cele din urmă, de la Luca al Crimeii (foto/ savant medic chirurg, canonizat Sfânt de Biserica Ortodoxă Rusă, al cărui film biografic l-am urmărit): că

„cu atât mai mult râvnim către Rai cu cât suntem arși pe tălpi de foc.” – replică spusă în temniță torționarului său.

Conspectând din manuale ample și dându-vă idei care sper să vă inspire,

Mike,

28 iunie 2020, Brașov

Azi despre Tolstoi și nu numai

De săptămâna trecută, Mike a mai învățat și mai învață câte ceva de la mari personalități istorice, anume:

de la Juan Prim Y Prats: că un ministru de război și militar de carieră poate conduce o națiune, deținând frâiele puterii și implicându-se pentru bunăstarea poporului;

de la Gladstone: că un om de stat își poate impune politicile și anvergura sa morală într-o epocă precum cea victoriană, dar poate întâlni și piedici și rivali pe măsură;

de la Gambetta: că un republican își poate vedea visul cu ochii, realizând constituirea țării sale la regimul politic dorit și considerat optim, și că, în pofida unei cariere relativ scurte, poate realiza lucruri mărețe, precum aceasta;

de la Lesseps: că un vis, ideal și deziderat economic precum Canalul de Suez poate fi realizat de un om cu viziune, dar nu fără sacrificii, inclusiv de vieți omenești și resurse;

de la Lev Tolstoi, că o personalitate excomunicată poate însă da naștere unui curent sau unei emulații cu propriile ei precepte despre viață.

Și că războiul poate fi o resursă valoroasă de povestiri și romane.

până data viitoare,

Mike, 20 iunie 2020,

data solstițiului de vară

Seria de biografii continuă

De data trecută, am mai învățat…


1️⃣de la Gregor Mendel 🌱că un prelat poate deveni savant, om de știință, la fel de bine cum îi pot fi recunoscute meritele abia la zeci de ani după trecerea în neființă, devenind un părinte/precursor în domeniul său științific 🧬
2️⃣de la Fiodor Mihailovici Dostoievski ✒️că o experiență traumatizantă precum ocna poate să sondeze conștiința umană ce poate apoi fi redată magistral prin „pana” unui maestru, care să o descrie atât din prisma tenebroasă cât și din cea izbăvitoare 🇷🇺
3️⃣de la Alfred Nobel 🏆că creatorul unei descoperiri și tehnologii cauzatoare de moarte poate să-și răscumpere „păcatele” prin înființarea unui institut sau promovarea binelui și a descoperirilor științifice care aduc bine, care fac lumea un loc mai bun🔬
4️⃣de la Mutsuhito (Meiji Tenno) 👑că o țară se poate dezvolta mult mai bine după ce-și deschide orizonturile către exterior, preluând și împărtășind cultura (economică, socială, militară), deschizând granițele și îmbrățișând o eră a noului⚜️
5️⃣de la Mihail Bakunin ✊că inițiatorul unui curent și al unei mișcări social-populare poate să-și dea seama apoi de pericolele pe care aceasta le poate aduce societății ⛓


Al vostru, Mike

Brașov, iunie 2020

Agenda de seară

De data trecută, Mike a mai citit câteva biografii și a mai învățat:

👉de la Papa Pius al IX-lea 🙏că întro eră a reformelor, o Biserică poate să-și păstreze în același timp și principiile dogmatice dar și să admită schimbările din exterior ca inerente și trecătoare, fiind receptivă la evoluția internă și a lumii totodată;

👉de la John Muir 🌳că natura este un spectacol dar uneori un peisaj este distrus pentru a face loc nevoilor oamenilor din regiune;

👉de la Claude Bernard 💉că o carieră mediocră dar consecventă se poate dovedi strălucită după un timp îndelungat de constanță;

👉de la Lewis Carroll ⛹️‍♀️că uneori, când lumea adulților pare ternă, un suflet solitar se poate refugia în lumea copiilor, pentru a da naștere uneia dintre cele mai mari opere (”Alice în Țara Minunilor”).

Noapte bună, dragi cititori!

Mike,

28 mai, 2020 (Ziua Eroilor)

Grupul provocării acceptate

Orice carte sau operă e creată de mai multe ori:
– când e gândită
– când e scrisă
– când e oferită
– când e citită / savurată
– când e aplicată și înțeleasă
– când e povestită

Astfel, o operă e recreată de mai multe ori, chiar și atunci când inspiră alte opere la rândul ei.

Pe această cale vă anunțăm că am creat Grupul Provocării Acceptate pe pagina noastră de Facebook, unde ne propunem să dezbatem teme literare sau orice alte teme conexe cu frumosul și cu blogul nostru, și unde sunteți cu drag invitați 🤗

Autorii.