Cu bețe și pietre

Marele gânditor și savant Albert Einstein spunea, referitor la armele teribile cu care se ducea lupta în cel de-al doilea război mondial, că nu știa cu ce fel de arme se va lupta lumea în cel de-al treilea război mondial, dar de ce era sigur e că într-un al patrulea război mondial se va fi dus lupta doar cu bețe și pietre.

Niciodată nu putem ști unde va duce tehnologia viitorului și nici în ce scopuri va fi ea folosită, distructive sau benefice. Asta depinde doar de noi și de nivelul de educație pe care-l vom avea, noi și cei ce ne vor urma pe pământ. Căci educația crează tehnologia și cu ajutorul tehnologiei putem educa și ne putem educa mai departe.

Acum aproape o sută de ani, mari oameni de știință și fizicieni precum cel amintit mai sus au pus umărul să creeze cea mai puternică armă existentă atunci pe pământ: bomba nucleară. O armă ce a creat multă suferință într-o parte a lumii dar justificarea folosirii ei a fost să oprească crearea de și mai multă suferință, în alte părți ale lumii, precum și scurtarea unui război ce dura deja de 6 ani – pe front doar, căci în spatele planurilor și strategiilor politico-militare, războiul începuse de mai mult timp, de pe când nici nu se încheiase bine războiul precedent. Dar despre revizionism și știința de a pierde nu vreau să vorbesc acum.

Un alt fizician care contribuise și el la crearea bombelor nucleare (Oppenheimer) spunea, citând din scrieri vedice vechi, indiene, că devenise moarte, distrugător de lumi.

Lumea nu murise atunci (nu toată, cel puțin), dar cu fiecare persoană ce nu a mai apucat să prindă anii războiului așa-zis „rece” ce a urmat apoi, murise o lume întreagă. Pentru că ce e lumea, de fapt, afară de tot ceea ce știi, cunoști și amintirea ce o ai despre fapte, despre tine și ceilalți? O dată cu tine moare și lumea ta, tu nemaifiind responsabil de cenușa lăsată în urma ta celorlaltor oameni care încă viețuiesc aici.

Însă, tot cu ajutorul tehnologiei reușim să ne amintim de asemenea greșeli și să nu le mai repetăm. Tehnologii, începând cu era scrisului și continuând până la era digitală a internetului, au făcut omenirea un loc mai bun, prielnic pentru dezvoltarea frumosului și a omeniei în omenire.

Acum, de la aproape un veac de la ultimul război mondial, au mai urmat și alte conflicte politice – nu doar militare, cât și economice, sociale și mediatice. Nu știm și nu avem de unde ști dacă suntem sau nu în pragul unui război sau nici dacă acesta nu are deja loc, pe cine-știe-ce fronturi ferite de ochii vigilenți ai societății cu acces la o gamă foarte largă de dispozitive de urmărire a știrilor.

Nici eu nu știu cu ce arme se va fi putând duce un posibil și nedorit nou conflict mondial, dar cred că suntem de acord că marele fizician german Einstein se referea la faptul că armele for deveni atât de distructive, încât lumea apoi se va mai lupta doar cu bețe și pietre, rămânând nu mult în afară de nisip și cenușă după un astfel de război și mai teribil, demn de un scenariu postapocaliptic.

Vreau să cred că putem schimba cursul acestui scenariu și să-i dăm un sens benefic citatului lui Einstein de la începutul acestui articol. Tot cu ajutorul tehnologiei dar și cu ajutorul educației putem dezvolta un curs pozitiv al istoriei, ca astfel, să luptăm întradevăr cu bețe și pietre, dar nu de nevoie, ci în joacă, cu copiii și nepoții noștri, sau ei între ei, și noi privindu-i, într-o societate unde sărăcia a fost abrogată. Și nu mă refer neapărat la sărăcia materială – care contează și ea enorm – cât la sărăcia sufletului și a minții.

Scăpând de anumite nevoi scăpăm și de probleme, și așa cum spune și un cântăreț autohton contemporan: important e să ai doar atât cât îți lipsește.

Așa cred că ar trebui să interpretăm citatul cum că într-un îndepărtat viitor război mondial vom lupta cu bețe și pietre.

Mike,

9 decembrie 2019, Brașov

Trezirea la visare

„ Ma trezesc speriat si visand, contempland la oameni si evenimente si ma loveste un dor nebun de nimic! ”

„ M-ati transformat, voi, lumea asta rece! ”

„ M-ati facut mai puternic, atat vreau sa stiti, norilor, oamenilor, ranilor! Stiu ca visele ma asteapta si asa trebuie sa se intample ca sa devin mai puternic! ”

Așa erau gândurile lui Petrișor într-una din toamnele ce au urmat, după cum relata el într-un blog ce-l crease împreună cu Mike, blog ce începuse ca un experiment terapeutic dar care se transformase ușor-ușor într-o colaborare.

Viața lui Petrișor a continuat pe același făgaș, cu încercări, bucurii trecătoare, clienți cu probleme de toate felurile ce se perindau la cabinetul său psihologic și relații, câteva dar frumoase, care îl făceau de fiecare dată să spună că, „întradevăr, asta e ea!”

Diferiți prieteni au continuat să îl întâmpine și ei în periplul vieții sale. Fiecare din ei își lăsa amprenta asupra personalității și caracterului său, ca și când ar lăsa o semnătură sau un gând în cartea de vizită a unui muzeu din centrul orașului.

Lăsau parte din ei și din personalitatea lor și luau la schimb aspecte, păreri, opinii și sfaturi din personalitatea lui Petrișor, ca un târg sau troc al caracterelor.

Petrișor ajunsese să se maturizeze, oarecum, dar devenise ușor rigid, nu maleabil, cât pragmatic. Își calcula pașii precum o făcea vechiul său client Mike, iar când își dădu seama de ceea ce devenise, realizase că toți cei pe care îi întâlnise până atunci au lăsat urme adânci nu doar în amintirile comune, frumoase ce-i drept, dar și în firea sa care era cu totul alta.

Nu se mai recunoștea. Se definea precum ar fi făcut-o prietenii săi, dar nu se mai simțea ca vechiul Petrișor, visătorul. Asta până într-o zi când, admirând ambientul unei șosele pitorești de oraș, dădu nas în nas cu Mike…

Întâlnirea îi plăcuse și vedea în Mike altul decât cel pe care îl știa; taciturnul matematician devenise un om cu îndoieli și speranțe, dar nici Petrișor nu mai era cel pe care-l știuse vechiul Mike. Ultima intervenție a lui Mike din dialogul celor doi fusese ca o sentință:

– Petrișor, toți cei pe care i-ai întâlnit până acum au fost doar bucăți de tine, din tine. Toți te-au învățat ce ai avut nevoie să știi, ca să-i înveți și tu pe ei ce aveai nevoie să uiți. Toți erau alte variante de Petrișor, mai involuate sau mai evoluate, dar doar tu erai cel ce se schimba perpetuu. Nu era nevoie să vrei să te maturizezi. Și mai află că eu nu sunt Mike. Eu sunt, de fapt, tu. O altă variantă a ta. Încă o alta.

Acum că ai aflat asta, ești gata să te trezești la…visare?

Mike

17 noiembrie 2019, Brașov

Sfârșit de vacanță

E sfârșitul verii. Sau a trecut deja?

Vara a trecut, întradevăr, și odată cu ea, zilele însorite și serile răcoroase, când jucam și cântam ca greierii, petrecând clipe de neuitat.

Cam așa a trecut și anul acesta ce se apropie de un deznodământ.

Cam așa a trecut și viața mea, când abia ce am intrat în anii tinereții și m-am trezit bătrân.

Fiecare perioadă a vieții se spune că e un ciclu. Dar aceste cicluri nu au și ele un rost al lor, ca niște zale sau inele pe același lanț?

Nu mă băga în seamă, sunt doar niște gânduri nostalgice de sfârșit de vară și început de toamnă.

Afară vremea e încă blândă dar treptat se răcește în timp ce școlarii își pregătesc caietele și creioanele.

Ca și tine, am fost și eu școlar, dar dezamăgirea era că după fiecare an școlar, venea o vacanță ca apoi să vină un alt an școlar.

Nici după ciclul liceal nu s-a terminat, căci urmau alte examene, ale facultății sau ale vieții.

Vacanță după vacanță, ritmul nu se mai termina, dar măcar a fost și este frumos.

Dar iată-mă acum, la final de vacanță, de ciclu sau poate chiar de viață (?) căci cu toții știm că ultimele clipe nu sunt de fapt ultimele propriu-zis, ci doar cele mai recente.

Urmează probabil alte examene, ca la final să dau, ca noi toți, testul final.

Dar în ce constă acest test? N-a început el oare cu prima clipă a existenței?

Bah, iartă-mă pentru aceste întrebări retorice și inutile, dar permite-mi să-mi imaginez cum va fi, poate, la examenul final, cum, conform preceptelor mai multor credințe, ne vom înfățișa în fața marelui judecător, având ca argumente doar faptele și caracterul.

Stau astfel la bară, în fața Domnului Destin, iar lângă mine o văd pe soția mea cu care am împărțit tinerețe și nu-mi dau seama dacă îmi e martor sau jurat, dar pe chipul ei ridat încă recunosc acei ochi de fetișcană. Domnul Destin îmi spune pe un ton hotărâtor:

  • Aceasta îți va fi colega de bancă. Bine ai început școala!

Mike

12 septembrie 2019

Deșert

Dacă n-aș fi avut diacritice, titlul ar fi sunat cu mult mai apetisant și dulceag simțurilor, dar astăzi vreau să fiu unpic mai pesimist.

Așa că voi lăsa la o parte deserturile culinare și îmi voi îndrepta atenția către ceea ce se numește

Deșertăciunea deșertăciunilor

așa cum un renumit pictor își intitula un tablou de natură moartă.

Și că tot vorbim de pictori celebri, un alt mare maestru își zugrăvea într-un mare best-seller internațional următoarea pildă:

Un om își strânsese o avere considerabilă și astfel își asigurase traiul pentru mult timp, căci hambarele lui erau pline și omul nu mai avea grija zilei de mâine. Dar până la mâine, venise noaptea, alături de îngerul care-i vestea moartea și-i zise:

  • Nebunule, degeaba ai strâns atâta avere căci azi am venit să-ți iau sufletul. Nu-ți mai folosește la nimic averea, căci nu e avere pe pământ ca să-ți înlocuiască sufletul la schimb.

Ca să revin la ideea care m-a inspirat la scrierea acestui articol, cam așa și eu, privind cu admirație și mulțumire la biblioteca pe care am reușit momentan să o alcătuiesc, cu volume destul de interesante din diferite domenii, nu aveam cum să nu mă gândesc la toate personajele și evenimentele trăite de ele, la întâmplările și învățăturile (valoroase) ale cărților pe care le-am citit sau ale celor care încă așteptau să le dezvălui taina și să le dezbrac de mister.

Se zice că un cititor, un gamer sau un cinefil nu trăiește o viață, ci mai multe, una cu fiecare poveste în care pătrunde imersiv. Dar aici intervine un mare dezavantaj:

Toate acele vieți, (trăite, unele) suprapuse pe paginile bidimensionale nu rămân decât un material perisabil, în timp ce simțurile noastre ne asigură că suntem în viață.

Nu trăim veșnic, dar acum, așa că să prețuim clipa cum știm noi mai bine.

Eu n-am făcut decât să-ți fur 2 minute din viață cu acest articol. Fie ca următoarele clipe ce-ți sunt dăruite să le investești (sau consumi) cu mai multă pricepere, responsabilitate și bucurie.

Cât despre restul tomurilor, revin din nou la acel best-seller internațional de care pomeneam, ce le descrie ca fiind doar:

„Deșertăciune. Totul e deșertăciune.”

Mike, 22 iulie 2019

Timpul nemuritor

Stăteam suspendat astăzi în cuget când am căzut pe gânduri și mi-a venit ideea să scriu un nou articol. De data aceasta voi lăsa proza epică la o parte în încercarea de a scrie și un articol liric, în stilul lui Petrișor, să spun așa. Dar cum sunt conștient că nu am talentul său liric, eu, Mike, mă simt dator să încerc măcar.

Și se știe că încercarea moarte n-are sau cel ce n-a încercat niciodată ceva nou nici n-a greșit dar nici n-a învățat mare lucru.

Tema de azi: timpul.

Aici îmi vin în minte mai multe citate și aforisme despre acest subiect. Unul ar fi că nu timpul trece pe lângă noi, ci noi trecem prin timp. Cu toate că nu pot zice c-am înțeles pe de-a-ntregul acest citat, îl cred veridic până la proba contrarie. Și îl argumentez cu date din propria experiență și percepție.

Spre exemplu, se mai zice că ne naștem de două ori în viață. Prima dată când ne naștem propriu-zis, iar a doua oară când ne dăm seama și de ce; sau cu ce scop.

Aici vin cu o teorie proprie. Viața e ca un urcuș pe munte. În prima parte ne cățărăm doar ca să ajungem în vârf, să vedem peisajul de sus, panoplia mirifică a vieții. A naturii existenței însăși.

Eu cred că m-am simțit cel mai bine în facultate, în anii studenției. Nu aveam așa multe griji și nici nu prea știam cu ce se mănâncă viața. Dar poate asta și e frumusețea tinereții. 😉

Mulți bătrâni, dacă îi întrebi, ar indica jumătatea vieții undeva pe la 20-25 de ani, deși ei au mai bine de 60 de ani. Explicația ar fi că după o vreme, viața devine așa de monotonă încât anii trec fără să mai aducă mult nou. Așa că, înșirând evenimentele marcante ale vieții lor, media evenimentelor cu adevărat memorabile este undeva puțin după borna 20. Cu alte cuvinte, să dai ani vieții și nu viață anilor, cum ar spune un dicton.

După cum ziceam, în facultate mă simțeam teribil și indolent de fericit, lăsând grijile pentru altă dată, pentru alte ocazii. Dar cum timpul nu cruță pe nimeni, fiecare dintre noi trebuie să treacă a doua bornă, cum relatam la începutul articolului. După ce ajungi în pisc, te delectezi cu priveliștea din vârful muntelui – vieții – dar știi că urmează și coborârea, căci nu ai cum să stai în pisc și să și rămâi acolo. Până la urmă, nici Imperiul Roman și nici seria invincibilă de medalii ale celui mai mare campion sportiv n-au fost eterne. Aici începe coborârea.

Te mai întâlnești pe drum cu alții care urcă în timp ce tu cobori, ocazie de a îi atenționa și sfătui despre greutățile ce urmează să le întâmpine dar și de a te bucura pentru ei, pentru momentul când vor ajunge și ei în vârf. Fără vorbă de invidie, căci te poți bucura și de bucuria lor.

Nu există timp, ci există veșnicie, spune undeva scriitorul contemporan Evgheni Vodolazkin, și pe bună dreptate că în clipele mai fericite timpul parcă stă în loc, închizând din ochi și lăsându-ne să furăm mici bucăți de nemurire.

Dar cu un alt citat vreau să închei acest articol de idei răzlețe, care spune cam așa:

Când eram mai tânăr, aveam libertate dar nu o vedeam, aveam timp dar nu știam și aveam parte de iubire dar nu o simțeam. Mult timp a trecut până să înțeleg semnificația acestor trei.Ezio Auditore (saga Assassin’s Creed)

Să asasinăm și noi timpul, dar, și să nu uităm că suntem nemuritori, doar timpul ne este limitat.

Al vostru, Mike.

Aventuri în Pădurea Baciului

Articolul cu care mă gândeam să încep acest nou sezon de scris vrea să prezinte niște întâmplări, tot reale, de data asta din Pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj-Napoca.

Petrișor avea de mult în plan să vizităm (din nou) Clujul, mai ales pentru pădurea legendară de lângă acest frumos oraș ardelean, iar eu, Mike, îmi voi lua de data aceasta rolul de narator la persoana I pentru a relata cu fidelitate periplul nostru.

Cum nu se poate mai bine, Petrișor își luă rolul de căutător de mituri și de senzații tari, având ca obiectiv deslușirea tainelor ascunse în pădurea Baciului. Nu am putut să refuz invitația de a lua parte din echipa lui de Ghost Busters de fenomene stranii, imaginându-mi-l deja ca pe un Indiana Jones. Și cum mai bine este decât să iei parte la o asemenea misiune demnă de un arheolog/jefuitor de morminte, așa și eu mi-am luat în serios rolul de coechipier sceptic, șoarecele de bibliotecă al echipei, păstrătorul runelor și al cunoștințelor antice.

Poate că tocmai de asta n-am dat peste nici un OZN, nici o fantomă sau cerc făcut cu laserul în lanul de rapiță, eu fiind prea non-believer pentru a ni se arăta spiritele pădurii. Bine, e drept că am văzut vreo două năluci (și nu doar eu, deci nu mi s-a părut) dar la asta voi ajunge pe măsură ce povestesc pe parcurs.

Am uitat introducerea. Pădurea Baciului este o pădure de la marginea Clujului, un oraș cosmopolit dar pitoresc în aceeași măsură, pe care vi-l recomand să-l vizitați, că merită. Pe internet și nu numai puteți găsi date despre tot felul de întâmplări stranii – cum ar fi decorporalizări prinse pe camere de filmat, ca să dau doar un exemplu – fapt ce face din această zonă din inima României un veritabil triunghi al Bermudelor autohtone.

Pornim de dimineață cu harta în mână (povestirea având loc în secolul nostru, GPS-ul și Google-Maps au avut rolul de hartă, rol pe care l-au reprezentat cu prisosință) și ajungem la stația de autobuz. Schimbăm 1-2 autobuze până la stația cea mai apropiată de pădure, și coborâm în stație, care pare un fel de nod sau capăt de linie. Un butic ne întâmpină, alături de clienții și personalul său. Numai bine, și-așa ne era sete. Comandăm o bere pentru fiecare. Nu că ar avea vreun efect, noi fiind deja euforici din natura noastră.

Acolo un domn ne explică, după ce îl întrebăm, că am ajuns în stație departe de pădure și ne arată direcția drumului pe unde ar trebui să mergem. Însă aflăm apoi că sunt mai multe intrări. Noi dorim să ajungem măcar la liziera pădurii, așa că pornim pe jos către o destinație ce pare suficient de apropiată de planurile noastre.

Începem să ne depărtăm de șoseaua principală și ajungem, după 1-2 intersecții, într-o zonă ce pare mai degrabă comunală. Personal și sincer, nu-mi era teamă de stafii cât de câinii care lătrau din curțile oamenilor. Da, sunt caninofob.

După câteva minute, ajungem să trecem și calea ferată, semn că am ajuns cu adevărat la marginea orașului. Acolo, în stația CFR de la barieră, întâlnim o fată tânără blondă care străjuia bariera. După ce îi cerem și ei un mic ghidaj, măcar să știm că suntem pe drumul cel bun, trecem de barieră mai departe, iar eu rămân cu nedumeriri și cu un fetiș nou cu blonde în uniformă de impiegat.

Câinii continuă să latre iar oamenii să fie din ce în ce mai rari pe unde mergeam. Ajungem la un fel de garaj de automobile când un Taxi oprește chiar lângă noi. A picat tocmai bine, și-așa rătăcisem destul. Ne ia. Așa aveam să ajungem exact la locul la care doream.

”Am ajuns, aici e intrarea către Pădurea Baciu”, ne spune taximetristul. ”Plimbați-vă, faceți ce vreți, dar eu după 15 minute plec, așa că să fiți aici.” Zis și făcut.

Nu cred că teama l-a împins pe taximetrist să stea doar 15 minute, dar noi aveam să depășim cu mult acel termen, deși puțin a lipsit să ne întoarcem la timp.

În pădure, nu aveam cum să nu remarcăm copacii crescuți în moduri din cele mai bizare. Fie păreau să crească de sus în jos, fie aveau ramuri dezvoltate din noduri cum nici Dali nu și-ar fi închipuit în tablourile sale, cert e că acei copaci crescuseră într-un mod foarte bizar.

Facem câteva poze, întâlnim niște turiști care tocmai terminau un picnic și în tot acest timp încercăm să ne ferim de câinii ciobănești ce nu mai aveau curți de unde să latre, ei fiind acum liberi. Bine că i-am evitat!

În momentul când eu îi dau zor să ne întoarcem la mașină, căci am văzut ce era de văzut, prin necredința mea față de cele stranii îi transmit lui Petrișor indispoziția de a nu fi găsit ce căuta.

„Ce? Te-așteptai să vezi OZN-uri și extratereștri care să ne aștepte cu covorul roșu, pregătit? Cu pâine și sare?” îi spun lui Petrișor unpic hâtru, în timp ce el devine dezamăgit că a văzut doar atât. sau poate dezamăgirea îi era creată de faptul că mă chemase tocmai pe mine să-l însoțesc, eu care mă feresc de obicei de întâmplările paranormale.

„Mă voi întoarce!” își promite Petrișor, încrezător că această drumeție va fi fost doar prima din altele ce vor urma, mai multe și mai interesante.

Două fete îmbrăcate ca de trail-running merg agale pe o cornișă, într-un mod misterios, undeva puțin mai sus de noi. Nu reușim să ne dăm seama nici de ce acele fete au ales tocmai acest loc pentru o plimbare de Duminică, dar rămânem cu amintirea unei prime vizite în Pădurea Baciului și cu pozele de pe telefon ce ne stau mărturie.

Ieșim din marginea pădurii și ajungem într-un fel de șantier. Nu știm ce fel de navă spațială sau subterană construiau acolo Doreii, dar Petrișor, care era mai abil ca mine în crearea unui contact social, deschide conversația spunând cine suntem și ce căutăm.

„Acolo e solul care are ceva în el, mai special, de-aia cresc copacii așa” ne explică cineva.

Pe drumul de întoarcere găsit o ușă din lemn cu mici motive tradiționale. Dacă n-am reușit să vedem pe Casper, fantoma din desene, măcar reușeam să vizităm Muzeul Satului de acolo. Era un muzeu de arhitectură etnografică. Pe lângă specificul cultural care poate face subiectul unui alt articol, ce e relevant povestirii este mărturia uneia dintre îngrijitoarele muzeului:

„Știu pe cineva din facultate care a mers să facă cercetări în această pădure, alături de tot felul de specialiști cu aparate, și îmi povestea cum 2 dintre ei s-au pierdut de grup, și au fost găsiți telefonând peste 2 zile, spunând că ei rătăcesc de vreo 2 ore (doar!).

A fost o aventură interesantă. O drumeție care pe mine m-a lăsat fără traume și fără întâlniri de gradul 0 pentru care eram pregătit doar cu o metanieră, iar pe Petrișor cu aceeași râvnă către mistere și poate cu lecția învățată de a nu mai merge în astfel de locuri însoțit de necredincioși ca mine 🙂

Cam atât deocamdată. Îți mulțumesc că ai citit până aici. Te salut, pe curând, să aveți grijă de voi și să nu lăsați ambalaje și mizerii prin pădure!

Mike

Deconectare, reconectare

Petrișor pătrunse în hala lui de lângă atelier, căci venind primăvara, era vremea curățeniei și, deși expertiza lui era în artele socio-culturale, mai avea și cunoștințe de tehnică și mecanică.
Însă tehnicile lui erau alternative, în loc de șubler folosea psihanaliza iar în loc de polizor sau cheie franceză avea tehnica meloterapiei.


Acum că ai înțeles metafora, Petrișor pătrunse în hala de lângă atelierul său de lucru unde trebuia să curețe și să recondiționeze o mașină, un utilaj.
Era vorba de Mike, omul din povestirile noastre, care fiind atât de conectat la tehnologiile moderne, gadgeturi și internet, devenise mai mult decât un om – un angrenaj.


Însă mai avea abilități ce-l făceau să fie o persoană, numai potrivite pentru ca Petrișor să aibă de unde începe șlefuirea și repararea agregatului care devenise Mike.
Petrișor își suflecă mâinile și începu lucrul…

Începea să facă ordine și curățenie, să șteargă de praf și de rugină personalitatea devenită amorfă a dependentului de online. Și cu fiecare cablu pe care Petrișor îl smulgea din aparat, Mike era tot atât de mai puțin legat de lanțurile ce-l țineau captiv într-o lume abisală, virtuală, dar fiecare lanț rupt însemna o reconectare cu realitatea naturii, a omenirii offline.


O vizită la zoo însemna conectarea la realitatea lumii necuvântătoare, dar în același timp o deconectare de totemurile și faunii omniprezenți din jocurile MMO fantasy.
O tură de carturi însemna o conectare a creierului lui Mike de lanțurile neuronale ce leagă mâinile de nervi, timpii de reacție, dar și o deconectare de la contul online de Colin McRae Dirt ce Mike îl avea pe PlayStation 4.
O ieșire în oraș la un ceai cu vechi prieteni comuni însemna un meeting social ce îl conecta pe Mike la amintiri din facultate și îl deconecta de raidurile și instanțele de la World of Warcraft.

Petrișor avea o salopetă de lucru curată când pătrunse în atelier să-l meșterească pe Mike, iar mașinile erau peste tot, alături de scule vraiște și rugină cu miros puternic industrial.
Dar după ce Petrișor își terminase treaba, peisajul din jur se preschimbă în ceva mult mai luminos, de parcă deodată se teleportă într-un pastel idilic dintr-un tablou de Monet.


Mike nu mai era legat de aparate și cabluri de internet, dar se reconectase la ansamblul uman, la organismul social format din acele mici celule care suntem noi oamenii.
Un corp fusese vindecat. Celulele-medic își făcuseră încă o dată datoria.

Putem privi societatea ca pe un organsim format din celulele care suntem noi oamenii, unii mai sănătoși, alții mai bolnavi, dar dacă ne putem privi pe noi ca fiind o societate formată din mai mulți oameni, grupați în organizații precum ficatul, plămâniul, mușchiul deltoid, parcă nu ne-am putea permite ca o celulă să fie disfuncțională, fie ea cât de mică de piele sau cuticulă, tot e a noastră.


Extrapolând, fiecare suntem o celulă ce ajută la buna funcționare a organismului românesc, și mai apoi, uman, apoi terestru.
Să nu cădem în cancerul ispitirilor, lăcomiei și răutății; să fim celule bune și folositoare, și mai ales – sănătoase!


Mike
5 februarie 2019

Cărți și muzică

Bună seara, dragi cititori și bine ne recitim!

Am petrecut cu toții, sper eu, cu bine, Crăciunul și cum anul ce se încheie se pregătește să mai crească o cifră, ne revin fiecăruia dintre noi, în minte, clipe de neuitat, clipe frumoase petrecute alături de cei dragi.

Pentru mulți dintre noi, Crăciunul înseamnă familie;

care familie înseamnă întoarcerea la origini;

care întoarcerea la origini înseamnă revenirea la ceea ce ne devinește ca oameni, la ceea ce ne-a creat sau ne-a făcut așa cum suntem.

Revenind la tema blogului challenge accepted, asta ar însemna întoarcerea la primul articol al acestui blog, articol ce relatează întâmplările petrecute într-o seară răcoroasă de sfârșit de vară în Piatra Neamț.

O astfel de seară chiar a existat, iar atunci am scris câteva articole, dintre care unul îl prezint chiar acum, retrospectiv.

Titlul a fost ales de Petrișor, urmând ca eu, Mike, să concep contentul.

Lecturare plăcută!

Cărți și muzică

Cărți. Muzică. Ceai. Ora cinci. Companie. Relaxare. Uitare. Reamintire. Recunoștință. Fotografie.

Un moment trăit. Un moment uitat. Un moment regretat. Melancolie.

Pauză.

Scris. Scrisoare. Buze ce lipesc un timbru. Adresă. Urări. Drag. O stea. Dragostea.
Început. Continuat. Suspans. Greutăți. Dans. Destindere. Simbioză. Floare. Flori. Ceașcă. Verandă. Surpriză.

Un prieten. O prietenă. Parteneri. Moment. Recitat. Propunere. Cadou. Radio. Probleme. Părinți.

Societate. Cotidian. Stres. Boală. Adus aminte de acel moment uitat. Un moment rememorat. Un moment reprimat ce devine unul nou, plăcut.

Dinamism. Grabă. Accident. Suferință. Jertfă. Iubire. Împărtășire; sentiment. Acord. Împăcare.

File din viață, file de roman, cărți. Filme. Jocuri. Din nou ceai.

Regăsire. Contemplare. Vinil. Muzică Poveste. Rimă. Poezie. Poet. Autor. Cărți.

Cărți și muzică.

Mike

16 septembrie 2017

Dușmanul din noi

La început am fost toți buni. Și tu erai bun.

Tu ești bun!

Asta îți spuneai și cei dragi ție îți spuneau și ei același lucru (părinți, bunici, frați…)

Asta până să începi călătoria eroului. Pentru că fiecare are drumul său în viață, ai început să dai de obstacole, de oameni, de fel și fel de întâmplări. Atunci ai dat primele tale bătălii. Dar, cine era inamicul/adversarul?

Să explicăm puțin…

Atunci Dumnezeu a dat poruncă și au căzut neisprăviții. Atunci am devenit toți albi sau negri, buni sau răi, aliați sau inamici, prieteni sau dușmani.

Nici nu conta de ce parte erai. Totul ce conta era doar să lupți pentru ai tăi, pentru scopul tău, impotriva celor ce ți se împotriveau. Tot atunci a apărut zicala: dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.

Dar, cu timpul, ai început să-ți înfrîngi dușmanii, să-ți faci aliați tot mai puternici și mai mulți, pe măsură ce câștigai bătălie după bătălie, și ai ajuns la un nivel superior, dar răul nu a stat deoparte. Căci războiul a devenit dintr-unul fizic, palpabil, într-unul ideologic.

Nu te luptai cu cine, ci pentru ce(?)

Atunci inamicul a luat o față și mai mlădioasă, mai parșivă, și s-a ascuns în spatele ideilor și ale dogmelor. Iar inamicii erau cei care îi urmau ideea și o urau pe a ta. Așadar, trebuia să îți aperi crezul!

Atunci au apărut și justițiarii. Biete suflete ce credeau că luptă pentru un scop mult mai înalt și mai nobil, dar care, tragic, lăsau în urma lor maldăre de cadavre. Căci în spatele fiecărui inamic răpus era fiul sau soțul cuiva, sora sau nepoata altui suflet a cărui vină fusese doar să se alinieze ideologiei greșite. Victime colaterale, ar spune justițiarii de atunci, dar cu toții știm că drumul spre iad e pavat cu intenții bune.

Iar drumul către victorie fusese atunci pavat cu ideologii și concepte. Însă nici asta n-a funcționat mult, căci oamenii, în ascunsa lor bunătate și intuiție pătrunzătoare, și-au dat seama că, deși lupta era împotriva steagurilor și ale simbolurilor, ceea ce se vărsa era tot sânge uman, iar sângele curgând nu se putea discerne dacă era de prieten sau de dușman. Așa că oamenilor le-a părut rău de ce făcuseră, și s-au încredințat să nu mai apară războaie mondiale.

Dar nici răul n-a stat în loc. Și pentru că răul găsește totdeauna o cale, acesta s-a dezis de vechile imbolduri și stindarde și s-a ascuns în oameni, între noi. ÎN noi…

De atunci, răul umblă cu față umană și precum un cameleon, polimorfizează fizionomii și intenții bune. Azi e aici, mâine acolo, acum poate e în mine, într-un gând de-al meu trufaș sau mai rușinos, ca peste câteva clipe să sară direct la tine, dacă nu ești atent, și să te acapareze, prelundu-ți controlul minții pentru doar câteva momente, sau mai mult.

De atunci, lupta e și mai grea, dar oamenii nu s-au lăsat dezbinați sau descurajați. De atunci, lupta eu cu răul din noi înșine!

Cum voi lupta eu? Scriind. Scriu încercând să am intențiile cele mai bune, sau cât mai bune pot să am, sperând să las în șirurile literelor capcane, poate-poate îl prind în momeala mea ca să-l răpun. Nu voi fi atent întotdeauna la momeală, dar pentru asta propun să facem cu rândul. Să stăm de pază, precum Arhanghelul în vremea protopărinților noștri.

Ne înarmăm. Vrei să fii aliat cu mine?

Mike,

14 noiembrie 2018

La 100 de ani…

Petrișor și Mike încep încă o sesiune de terapie.

– De această dată, Mike, vom încerca ceva puțin diferit, ceva ce nu am mai făcut până acum.

– Sună interesant, spune Mike afabil.

– O să vreau să te relaxezi puțin căci astăzi vom încerca să rememorăm – adică să rememorezi – o amintire plăcută din copilărie. Se spune că în timpul perioadei fragede a vieții, omul este nepăsător de griji și stres, și are comoara sufletului încă avidă de a arde frumos, de a trăi viața cu adevărat.

Petrișor încerca astfel să-l facă pe Mike să găsească în el o amintire plăcută, din care să extragă cu un forceps imaginar acei sâmburi de dorință de viață și emoție, care să-l ajute să întâmpine viața de acum nu cu curaj sau raționament, cât cu abilitatea de a simți. Căci așa îi stă bine unui om.

Acum, eu, povestitorul, îți las ție carnetul cu notițe și pixul psihologului terapeut, lăsându-te în postura lui Petrișor iar eu îmi voi lua rolul lui Mike, de data aceasta, cel adevărat.

Gândindu-mă la o întâmplare sau eveniment plăcut al copilăriei, nu pot uita aniversarea de 80 de ani a bunicii mele.

Bunica mea era născută în 1920. Era deodată cu istoria, puteam zice. I-a prin pe regi, pe legionari, răzoiul mondial și harta României dodoloațe, României mari.

Ca un disclaimer, acest articol nu dorește să pună accentul pe centenarul României mari, a României-100 de ani de la Marea Unire, ci doar să vorbească despre strămoașa mea.

Căci, ce ar fi România și ce ar mai însemna ea pentru noi dacă nu oamenii cetățeni români sau măcar cei care au simțit și simt românește.

Iar acum, gândindu-mă la România trecută mă gândesc implicit și la bunica, la istorie. La întoarcerea la origini. Căci în cadrul familiei am învățat noi toți conceptul de patrie, de apartenență la neam.

Dar destul cu vorbăria semipatriotică!

Bunica mea se născuse într-o zi de sărbătoare, 26 octombrie, ziua de Sf. Dumitru. Însă cum atunci bolile copilăriei erau necruțătoare, un copil nu era înregistrat la evidența persoanelor decât după câteva zile, astfel părinții să vadă de copilul va trăi sau nu.

Așa că bunica mea s-a născut oficial – în acte – câteva zile mai târziu, tot într-o zi de sărbătoare – pe 8 noiembrie – de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.

Nu o chema nici Dumitrița, nici Mihaela, nici Gabi, căci părinții ei și moșii mei i-au dat cel mai comun nume din lume – Maria.

Avea să fie înmormântată tot într-o zi de sărbătoare, duminica, astfel viața îi fusese încadrată între două sărbători religioase calendaristic; sărbătoarea vieții însoțită înainte și după de alte două sărbători. Ce frumos!

Dar să revenim la momentul copilăriei mele pe care vreau să-l redau.

Eram de vreo 10 ani când tata i-a organizat bunicii aniversarea zilei de naștere.

Nu eram în familie prea festiviști – eu ziua de naștere mi-am ținut-o prima oară în facultate, când deja îmi luasem zborul, pot zice – dar un moment așa de rar nu putea fi trecut oricum precum registrul vârstei bunicii care atinsese rotunda bornă 80.

La aniversarea ei, tata a dat o masă la care au venit toți vecinii de pe stradă. Stăteam la o stradă mică, nu prea lungă, de case, iar majoritatea vecinilor erau pensionari, de vârsta bunicii.

Au venit la aniversare doamna X, refugiată din Basarabia care se stabilise în România după deportarea din al doilea război mondial, domnul Popescu, un bătrânel tare simpatic și poate cel mai stilat om pe care să-l fi știut vreodată, mereu cu bunele maniere la el, doamna LV, vecina de peste drum, care ne dădea mingea când ne jucam, copiii, și aruncam mingea după gard, și doamna V, o femeie foarte cumsecade.

Ca și ceilalți toți de altfel.

Nu țin minte prea multe din acest eveniment decât poate toastul.

– Să ne vedem și la aniversarea de 100 de ani! spunea domnul Popescu, după ce îi uraseră toți la mulți ani Marietei, cum i se spunea bunicii mele.

Atunci bunica avea doar 80 de ani, iar ceilalți vecini comeseni nu aveau vârste depărtate de acest număr.

Mă bucură când mă gândesc, totuși, că am și au apucat să trăiască și să celebreze așa un eveniment împreună, căci apoi soarta și perisabilitatea vieții aveau să se aștearnă peste cei prezenți.

Domnul Popescu avea să se stingă la o vârstă onorabilă, nu înainte de a călători, de unul singur(!) în Canada pentru a-și vizita fiica stabilită acolo. Pun pariu că educația și noblețea sa i-au servit ca o veritabilă carte de vizită străinilor canadieni. Cu nepotul său aveam să mă întâlnesc mai pe urmă, în Brașov, printr-o coincidență, aflând că avem locuri comune în copilăriile noastre.

Doamna LV se mutase apoi la copiii ei, într-un oraș mai îndepărtat al țării, pentru a putea fi îngrijită mai bine decât să stea singură. O dată mai venise în vizită la bunica mea, Marieta, adusă de copiii ei.

N-a fost o discuție prea lungă, nici vorbă de taifas, căci mințile ambelor octogenare începuseră să se erodeze, dar, chiar dacă nu mai știau cu cine vorbeau sau nici măcar cine erau ele, poate, se putea simți în atmosferă emoția revederii cu o persoană dragă.

Doamna V avea să se stingă și ea în perioada când terminasem anul I de liceu iar de doamna X nu mai știu nimic, nici măcar dacă mai trăiește.

Acum fiii comesenilor lor au familii, la rândul lor, familiile lor, în timp ce unii s-au mutat sau au vândut casele părintești pentru a face loc altor oameni să stea în acel loc ce reprezenta parte din copilăria mea.

Bunica mea ar fi împlinit 98 de ani săptămâna trecută.

Dar pun pariu că, undeva în rai, peste 2 ani de zile, se vor strânge iar comesenii, pentru a-i ura bunicii la mulți ani, ca apoi domnul Popescu să spună:

– Marieta, am făcut cum am promis, ne-am strâns să fim împreună și la 100 de ani!

cu emoție,

Mike

31 octombrie 2018